17 artiști împărtășesc cu noi filmele care i-au influențat

Un film bun rămâne fixat în memorie ani de zile ca un vis pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești vag. Chiar dacă acum nu aș ști cum să descriu cât mai detaliat subiectul filmului, încă sunt bântuit de Teorema (1968) lui Pasolini. (Mi-l amintesc vag pe Terence Stamp care joacă rolul unui bărbat atractiv care abia dacă scoate un cuvânt întregul film și care seduce fiecare membru din familie, de la fiică la tată).

M-am întrebat care au fost alte câteva filme care au avut o influență puternică, pozitivă sau nu asupra artiștilor contemporani care lucreaza cu același mediu. Așa că am întrebat 17 artiști talentați care sunt filmele care i-au marcat, de la filme documentare despre dezastre până la filmele de acțiune și psihodramele suedeze.

Pauline Curnier Jardin

The Passion of Joan of Arc, Carl Theodor Dreyer (1928)

Maria Falconetti in Passion of Joan of Arc

Vizitatorii ultimei Bienale de la Veneția cel mai probabil s-au întâlnit cu instalația captivantă a acestei artiste care amintește de o peșteră psihedelică în care a expus într-o formă neconvențională viața unei sfinte din credința catolică. (Am prezentat-o anterior ca „un exercițiu în high camp care include un fel de balet nud psihedelic și o explicație cu scop educativ despre diviziunea rasială, făcând uz de înghețată ca o metafora reprezentativă”).

Cea mai impunătoare amintire cinematică a ei este imaginea unei femei. „Pasiunea mea pentru Ioana d’Arc a început când, simbolic, am luat decizia de a deveni artistă”, își amintește Jardin. „Realizam filme puse în scenă, o formă de expanded cinema, unde mi se spunea povestea unui film pe scenă, timp în care jucam eu însumi câteva din scene și prezentam altele la rândul meu, toată chestia asta arătând ca o sesiune live de post-producție.”

„Pentru unul din filme subiectul prin care dialogam cu lumea era Ioana d’Arc. Când am descoperit că filmul lui Dreyer ridică o mulțime din probleme pe care și eu mi le-am pus cu privire la Ioana d’Arc dar și despre artă în general, am decis să-mi scriu dizertația despre acest film. Pentru Dreyer problema centrală e puterea supranaturală a credinței. În toate lucrările sale e reprezentată ideea conform căreia patimile sunt determinate de o anumită relație cu carnea și cu trupul, fiind determinate și de o misiune mistică în lume.”

„Acest film este sanctuarul meu lăuntric. A avut o funcție magică. A funcționat ca un caleidoscop pentru mine și m-a învățat că o operă de artă poate fi realizată din elemente care se opun radical: opoziții formale dar și deconvingeri filosofice sau politice. M-a învățat că filmul poate fi poezie sacră. E un film al fețelor și al măștilor, un film grotesc și întrutotul profund. Patimile Ioanei d’Arc nu se termină cu arderea personajului principal. Focul de fapt urmează să cuprindă pe oricine care arde deja în interiorul său.

 

Samuel T. Adams

Coridorul (The Corridor), Sharunas Bartas (1995)

coridor

Adams administrează o serie de proiecții D.I.Y. în afara studioului său. În 2017 s-a concentrat „exclusiv asupra capodoperelor pe 16mm” cum ar fi cele ale lui Antonioni, Resnais sau Bresson. „Acum aproape patru ani de zile, ademenit de filmele lui Béla Tarr, am început să explorez cinematografia est-europeană,” spune el, „iar Coridorul a fost acel film care m-a convins să merg mai departe în demersul meu.”

„Bâzâitul și murmurul constant și eclectic al coloanei sonore compensează lipsa de dialog din filmul cu imagini alb-negru a cărui poveste se scurge într-un bloc de apartamente din Vilnius, oraș abia devenit independent. Expresia libertății la Bartas e cam sumbră: locatarii parcă sunt stafii fără emoții, nici mulțumite, nici nemulțumite, care există fără vreun scop, de parcă ar fi simple obiecte de mobilier sărăcăcioase care vor rămâne în același spațiu aproape o eternitate.”

„Ocazional se întâmplă ceva: așternuturile de pat sunt incendiate, se trage cu pistolul pe fereastră, o fată este împinsă într-o băltoacă în mai multe rânduri de doi tâlhari – dar, în fond, timpul stă pe loc. Coridorul gol care conectează aceste ființe umane răvășite este coridorul unei văgăuni post-sovietice uitate. În timp ce toate acestea sună cam sumbru, filmul este poezie în imagini dinamice, pur empiric, un festin pentru simțuri în care cuvintele nu sunt necesare.”

 

Trevor Paglen

Solaris, Andrei Tarkovsky (1972)

solaris

Următorul proiect artistic al lui Paglen, facilitat de Muzeul de Artă din Nevada și intitulat Reflector Orbital (Orbital Reflector) este un satelit care plutește deasupra pământului, o sculptura high-tech pe cer. Artistul a lansat în spațiu o capsula a timpului durabilă, puternic vizuală. Nu e de mirare că amintirea lui cea mai pregnanta din cultura cinematografică trimite dincolo de limitele planetei noastre.

“Filmul lui Tarkovsky prezintă o viziune neamericanizată a unei călătorii în cosmos”, spune el. “În mitologia americană, spațiul este o extensie a frontierei – ajungi in spatiu, arborezi cateva steaguri, colonizezi, exploatezi. E ca o alta versiune a Nevadei. Solaris, bazat pe capodopera literară a lui Stanisław Lem, e de o viziune inovatoare emblematică”.

“Atitudinea rușilor față de cosmos a fost puternic modelata de Nikolai Federov, un filosof din secolul al XIX-lea prin ceea ce numea cauza comună . Fedorov credea că motivația activității umane trebuie să urmărească un țel înalt. 1. Trebuie să devenim nemuritori. 2. Trebuie să readucem la viață orice ființă umană care a trăit cândva. Pentru a împlini cauza comună trebuie să dezvoltăm zborul spațial. Mai intai trebuie să colectăm particulele evaporate in aer ale trupurilor strămoșilor noștri pentru a le putea reconstitui.

“Solaris urmărește tradiția aceasta. La întâlnirea cu spațiul extraterestru nu găsesc colonii, steaguri și mine; în schimb găsesc un peisaj straniu și extrem de curios format din amintiri distorsionate. O călătorie în cosmos e o călătorie spre sine. “

 

Larissa Sansour

Persona, Ingmar Bergman (1966)

On the set of 'Persona'

Regizorul palestinian Sansour foloseste tropi sci-fi ca sa exploreze complexitatile acestei lumi; munca ei este inclusă în “În necunoscut: o călătorie prin științifico-fantastic care a putut fi vizitată la Centrul Barbican din Londra până pe 1 septembrie. “Ingmar Bergman a fost o sursă de inspirație”, spune ea. “Persona (1966) mi-a influențat activitatea artistică. Filmul e ca un masterclass pentru arta actorului, scenaristică, regie, ducând tot ceea ce inseamna producția de film până la propriile limite.

“Dialogul obsedant de captivant dintre cele două femei dintre care una a încetat să mai vorbească creează o oroare psihologica, amplificată de prim-planuri intense, de decorul minimalist și coregrafia parcă înghețată în loc. Cu cât secretele sunt dezvăluite și identitățile celor două femei încep să se întrepătrundă, absurditatea din nucleul filmului devine violentă și aproape infernală. Tranzițiile abrupte from stylized studio and location shots to archival footage cu imagini ale crucificării și sacrificării unui miel, stau dovadă pentru convingerile și credința în experiment a lui Bergman.

 

Nina Katchadourian

Touching the Void, Kevin MacDonald (2003)

MCDTOTH IF001

În septembrie, la Centrul de Artă Cantor la Universitatea din Stanford se va deschide o expoziție care analizează cariera artistei cuprinzând o mulțime de fotografii și videouri realizate într-un studio improvizat: la bordul companiilor aeriene în timpul zborurilor domestice și internaționale. Ea citează acest documentar ca fiind foarte important pentru ea. “Ca o extindere a obsesiei mele pentru ținerea evidenței naufragiilor am devenit interesată, de asemenea, și de poveștile despre accidente montane”, spune Katchadourian.

“Chiar dacă întâmplarea este povestită chiar de către supraviețuitori, acest film de neuitat este unul dintre cele mai tensionate pe care le-am văzut. Cu cât progresează povestea, chiar dacă ai impresia că situația nu poate deveni mai rea, aceasta devine de fiecare dată. Au loc câteva greșeli teribile: după ce au căzut de pe o stâncă în timpul unei furtuni, legați împreună, cel care se află în partea de sus a frânghiei crede că amicul său este mort așa cä decide să o taie. Însă acesta nu este mort. Fără să dezvălui prea multe voi spune doar că unul dintre cele mai mundane lucruri i-au salvat viata, și anume o melodie pop pe care o urăște și pe care nu și-o poate scoate din cap. Chiar cred în faptul că dacă ceva extraordinar de iritant se întâmplă sau apare într-un anume context, poate salva o viață.

 

Stanya Kahn

Pink Floyd: The Wall, Alan Parker (1982)

pink floyd

Povestea apocaliptică artificială, semi-improvizată Don’t Go Back to Sleep to Stand in the Stream, un film care a putut fi vizionat la MoMA PS1 până pe 4 septembrie, a sfidat așteptările. Când a fost rugată să aleagă un film care a avut o influență puternică asupra sa, a întâmpinat dificultăți în a se hotărâ între cele câteva opțiuni: “Enter the Dragon care m-a marcat pe viață când l-am văzut la vârsta de 6 ani, o vârstă prea fragedă pentru filmul acesta?” s-a gândit ea.

The Marx Brothers pe care l-am văzut intr-un maraton de o zi când eram copil ca să uit de căldura verii? Paper Moon? Young Frankenstein? The Harder They Come? Yellow Submarine? Concertul live al lui Richard Pryor la care am participat cu mama cand aveam 11 ani? Liquid Sky la 15? Oedipus Rex al lui Pasolini? Holy Mountain? Toate filmele lui Cassavetes? Killer of Sheep? Born in Flames? Naked Spaces: Living is Round? Symbiopsychotaxiplasm, or Jeanne Dielman, 23, Quai du Commerce, 1080 Bruxelles? The Right Way? Crystal Voyager? Pain & Gain?”

În final Kahn a luat o decizie. “Săptămâna trecută, într-un moment în care îl învățăm pe fiul meu de 12 ani despre cultura pop in timpul unei curse lungi cu mașina, i-am arătat întregul album The Wall. Deși prefera Young Thug, a ascultat cu interes. Nu am ascultat albumul de prin 1983. Am văzut filmul pentru prima oara la 13 ani, în noaptea deschiderii si când eram într-un trip pe acid. Editarea și designul de sunet ale filmului fac tranzițiile dintre pasajele live și animații coerente, între imaginile proiectate în mintea noastră la auzul muzicii și imaginile de pe ecran.

“Copleșit de crize existențiale – și anume acelea care pornesc de la anxietatea și depresia personală sub influența terorii socio-politice (amploarea pe care mișcările fasciste o capătă) -  The Wall este un film numai bun de vizionat de către tinerii care trăiesc coșmarul din timpurile lui Trump.

 

Olaf Breuning

Assault on Precinct 13,  John Carpenter (1976)

asssault

Cunoscut pentru desenele animate absurde, pentru videourile exagerate realizate in așa-zise călătorii si pentru fotografiile înscenate, Breuning își amintește cu drag de momentul în care a descoperit acest film de acțiune despre asaltul polițiștilor pe care l-a descoperit cu ani în urmă în țară sa natală, Elvetia. “Aveam în jur de 20 de ani, m-am întors acasă noaptea târziu, am pornit televizorul după o noapte plictisitoare plina de country-disco”, spune el. “Era scena din Assault on Precinct 13 unde niște intruși trăgeau în ferestrele de la secția de poliție. Sunetul ăla! Carpenter stie cum să folosească sunetul. Am început cu scena asta iar în câteva luni am devenit dependent de filmele sale.

 

Gregor Hildebrandt

Bonjour Tristesse, Otto Preminger (1958)

5

 

Picturile și sculpturile în medii mixte ale acestui artist fac deseori aluzii la muzică prin utilizarea casetelor sau vinilurilor ca medii de exprimare artistică. A fost influențat de asemenea și de arta cinematografică. “Am avut o experiență profundă când am vizionat filmul lui Otto Preminger”, spune Hildebrandt. “Juliette Gréco cânta piesa ‘Bonjour Tristesse’, în timp ce Jean Seberg dansa – mai întâi cu un admirator, după aceea cu tatăl ei. La sfârșitul scenei, care a fost inițial alb-negru, filmul se apropie de trecutul plin de culoare. Cuvintele lui Seberg se suprapun cu melodia lui Gréco.

“Pentru mine este un fragment perfect extras din film unde câteva lucruri vin împreună intr-o sinergie deosebită. Această scenă a fost un moment esențial pentru lucrările mele în care asociez o imagine cu un fragment din coloana sonoră. Într-un mod similar cu admiratorul din film care nu poate auzi gândurile partenerului de dans, privitorul nu are acces la melodia prezentă în lucrarea mea. “

 

Julieta Aranda

Dead Man’s Letters, Konstantin Lopushansky (1986)

Letters-from-a-Dead-Man

“Acesta este un film SF rusesc destul de obscur care înfățișează o lume post-apocaliptică”, spune Aranda, născut în Mexic, un artist care a realizat instalații multimedia nuanțate și colaborări în cadrul unor proiecte precum cu EVR (e-flux video rental). “L-am urmărit când am avut 13 ani la recomandarea profesorului meu de geografie de atunci. E un om căruia i-am dat dureri de cap – nu doar pentru că am fost teribil la geografie (îmi lipsește sensul de orientare în spațiu), dar am fost întruchiparea unui elev-problemă. Însă mergând la film, ieșeam din sala de cinema un adolescent diferit.”

“Eram deja interesat de SF ca gen literar si chiar mă gândeam să devin eu scriitor însă după ce am vazut filmul, am decis că voi deveni regizor. În mod clar nu sunt regizor acum, ceva a intervenit pe parcurs dar asta e o altă poveste. În următorii ani care au venit, filmul acesta a fost o lumină călăuzitoare pentru mine. M-am străduit să găsesc o copie a filmului însă mi-a fost prea teamă sa îl urmăresc deoarece îmi era teamă de conștientizarea faptului că una din lucrările mele de fundament nu era mai mult decât o lucrare care a marcat maturizarea proprie (oricine care a citit Lupul de Stepă în jurul vârstei de 30 de ani știe despre ce vorbesc). Doar că frica aceasta era nefondată; filmul e superb.”

 

Baseera Khan

Girl’s Trip, Malcolm D. Lee (2017)

GirlsTrip

Khan a pregătit, pentru un show în 2017 la Participant Inc. în New York, o lucrare multimedia care explorează genul și Islamul și a pus în scenă un performance în care a făcut eforturi să se cațere pe un perete ale cărui mânere erau mulaje realizate după membrele sale. Alegerea sa pentru un film influent a fost surprinzatoare: o comedie din 2017 în care apar Regina Hall, Queen Latifah, Jada Pinkett Smith, și Tiffany Haddish într-o călătorie spre New Orleans. A numerotat și ordonat reacțiile la film în felul următor:

Nota #1: Am piratat o copie după o înregistrare cu râsete și comentarii dintr-o sală de spectacol.

Nota #2: Grepfruturi, mai e nevoie de comentarii?

Nota #3: Îmi pun întrebări în legătură cu dinamica celor patru. Nu sunt patru oameni intr-un quartet?

Nota #4: Acest film s-a finalizat printr-un status quo patriliniar fragmentându-l cu momente comice credibile: femei care riscă acționând în dezavantajul frumuseții și puterii lor pentru a atinge un echilibru colectiv.

Nota #5: Averse de urină și tiroliene în New Orleans – un exemplu al imprevizibilului.

Nota #6: Solidaritate frățească prin lupta dintre două echipe pentru loialitatea aceluiași bărbat. … Acesta este un exemplu despre cum noi, scriitorii, artiștii și muzicienii trebuie să fim persistenți până când industria permite mai multe răsturnări de situații narative relevante care  să se aplece spre intersectionalitate feministă.

 

Shana Moulton

Twin Peaks (television series), David Lynch (1990–91)

C-hH5_UV0AAZCcm

Arta sa video face uz de efecte lo-fi cu elemente fanteziste si absurde trezind emoții neașteptate. Ea spune că “deși au fost câteva filme care au avut un impact puternic, nimic nu a fost așa de marcant” pentru ea cum a fost Twin Peaks care a debutat în 1990 (urmat de un film în 1992 și de un nou sezon anul acesta).

„Crescând într-un orașel aproape de Yosemite National Park nu am avut deschidere către arta contemporan sau către filmul experimental, doar dacă nu cumva incluzi în categoria de film experimental Fantasia sau Escape to Witch Mountain. Twin Peaks s-a difuzat pentru prima oară când aveam în jur de 13 ani și ce s-a întâmplat prima oară, cum zice David Foster Wallace, Bingo!A fost primul meu contact matur cu sublimul, și chiar prima obsesie. Mi-am manifestat această obsesie mâzgălind toate revistele cu articole despre Twin Peaks, prin colecționarea tuturor obiectelor asociate cu serialul, imaginându-mi că Laura Palmer era cea mai bună prietenă a mea, făcând în propria casă o altă versiune a scenei finale din Lăcașul Negru din episodul final. Am jucat rolurile Laurei și Bob și am atribuit membrilor din familie alte roluri din serial. Realizând propria versiune pentru scena din film am plantat sămânța pentru  ceea ce urma să fie Whispering Pines.”

 

Cécile B. Evans

It’s All About Love, Thomas Vinterberg (2003)

2003 Sundance Film Festival - "It's All About Love" Film Stills

„Acesta e un film teribil de frumos care m-a introdus în genul meu favorit de film: genul de follow-up film dezlănțuit” spune Evans în ale cărui lucrări eclectice se preocupă de inteligența artificială, spectacole de dans inspirate din cele nord-coreene și de reanimarea digitală a lui Philip Seymour Hoffman. „Un regizor urmărește succesul avut de film care în cazul lui Vinterberg a fost Festen și i se dăruiește dintr-o data buget, actori, efecte vizuale și suport necondiționat să își manifeste geniul.”

În “In It’s All About Love, rezultatul este tulburător și instabil. Povestea are loc în viitor unde Claire Danes e un skater cunoscut de origine poloneză care divorțează de Joaquin Phoenix. Vrea să se retragă dar suspectează că este clonată și are nevoie de ajutorul lui Joaquin. Ceea ce contribuie la senstimentul de urgență sunt oamenii care mor de la insuficientă dragoste și faptul că fratele lui Joaquin a evadat din avionul care este în permanență în zbor și unde toată lumea pare să nu fi respectat faptul că fumatul este interzis.”

Pe lângă toate acestea, întreaga Uganda pare să piardă din gravitație iar locuitorii spun lucruri ca „Nu suntem îngeri. Suntem oameni simpli.” La un moment dat în timpul producției, Vinterberg l-a rugat pe Bergman să îl ajute să finalizeze filmul. A refuzat. Studioul a încercat să îl vândă sub labelul de film SF dar Vinterberg a insistat ca e pur si simplu „un vis”.  A fost un total eșec și unul din cele mai bune filme proaste despre condiția umană. A schimbat cu totul felul în care abordez proiectele și uneori îl urmăresc din nou când am o idee.”

Pentru cei care sunt curioși în legătură cu influența acestui dezastru cu buget mare avută asupra activității sale artistice, Evans poate fi găsită la Ural Industrial Biennal, la Bienala din Moscova sau la Muzeul Leuven până pe 19 Noiembrie.

 

Tomáš Rafa

The Shop On Main Street, Ján Kadár and Elmar Klos (1965)

1229604_1200x

„New Nationalisms” (care a putut fi văzut la MoMA PS1 în New York până pe pe 10 Septembrie) prezintă o serie de filme documentare despre avântul pe care mișcările de dreapta și cele populiste îl au pe glob.Când a fost rugat să sugereze un film care l-a inspirat, a ales acest film pe care Criterion Collection l-a descris ca fiind „o explorare usturătoare a complicității unui om laș în teroarea unui regim totalitar.”

„Acest film a avut o influență puternică asupra mea”, spune Rafa. „Exemplifică cum xenofobia și frica a manipulat oameni și i-a întors impotriva evreilor în timpul celui De-al Doilea Război Mondial în prima Republică Slovacă.” Din păcate, suntem martorii unei atitudini similare în zilele noastre împotriva refugiaților și minorităților în centrul Europei. Mi-e frică de faptul că istoria se repetă.”

 

Sanford Biggers

Network, Sidney Lumet (1976)

Network6

Lucrând cu mai multe medii, Biggers a găsit o modalitate să prelucreze și să dea înțeles materialelor textile, iconografiei africană și personajelor din cultura populară precum Fat Albert (pe care l-a apropriat sub forma unei sculpturi masive gonflabile). El vede Network , o dramă clasică despre jurnalism, ca pe „un film care devine din ce în ce mai relevant cu fiecare an cu cât în societatea contemporană acesta începe să se reflecte”. De multe ori mă gândesc la absurditatea premisei din film raportat la anul în care a fost lansat (1976) și cum a prezis tele-evanghelizarea, meta-celebritatea show-ului de tip reality TV și știrile ca o strategie de distragere corporatistă și politică.

 

Guido van der Werve

Big River Man, John Maringouin (2009)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Lumea artei e foarte rar văzută ca un bastion care să susțină imaginea corpului în formă însă acest artist este o excepție; acesta a alergat 30 de mile într-un performance din 2011. El pomenește un film documentar din 2009 despre un atlet ca fiind filmul său favorit.

„E vorba de un înotător slovenian, Martin Strel, care și-a propus să înoate în toate râurile lumii”, spune van der Werve. A înotat în Mississippi, în Dunăre și în Yanktze. Cel mai mare care a rămas este Amazonul. Acest documentar este despre Martin Strel înotând în acesta.

„Nu sunt un fan al narativității artificiale în filme. Pentru mine, să urmăresc Strel înotând prin natură și observând pe toată lumea implicată – rudele și ghidul – chiar m-a mișcat. Erau toți acolo, luând parte la acțiune pentru că asta era treaba lor; nimeni nu era de umplutură acolo. Filmul e cumva dramatic dar în același timp și amuzant, realizându-se în final un echilibru. Fiind un artist de performance și în același timp interesat de filme care reprezintă ceva mai mult decat o simpla distracție, acest film și-a făcut treaba pentru mine.”

 

Jasper Just

Un Chant d’Amour, Jean Genet (1950)

1308413_landscape

„Aceasta este o ciudățenie, este singurul film realizat de scriitorul Jean Genet”, spune Just, un artist danez în ale cărui filme ocazional adoptă sau subminează tropii cinemaului mainstream. „Filmat într-o închisoare din Franța, filmul prezintă un triunghi amoros neortodox între un gardian, un prizonier algerian bătrân și altul tânăr în care niciunul nu reușește să își consume total dorințele. O scenă în special, în care bărbații își exprimă dorințele în singurătate de fiecare parte a zidurilor, a influențat lucrarea mea realizată în 2013, Intercourses. Dacă în filmul lui Genet factorul sonor nu are un rol așa de pronunțat, în lucrările mele sunetul a devenit imperativ în crearea sugestiei de spațiu și orientare, dar aceeași dorință – în care o structură arhitecturală devine un personaj, un obstacol insurmontabil sau un comportament tipic reprimării homosexualității – a fost influentă pentru mine.”

 

Marc Hundley

Strangers in Good Company, Cynthia Scott (1990)

img_2247

„Cu excepția unei singure actrițe, toate femeile care joacă în filmul acesta nu sunt profesioniste și își folosesc numele real”, explică Hundley ale cărui lucrări fac aluzie la melodii cunoscute de la the Smiths sau Joni Mitchell. „Acest film are de toate exceptând bărbați!” The New York Times s-a referit la acest film ca la un film „care se simte mai mult ca o vacanță decât ca o dramă, și chiar ca o vacanță liniștită.”

 Articol de Scott Indrisek, tradus de Alina Maria Dumitru