Alexandru-Grig Vulpe: Sociologia Militantă – Violenţa domestică între tradiţie şi modernitate

1

În urmă cu aproximativ două luni am scris o notă etnografică despre violenţa domestică. Violenţa domestică reprezintă un fenomen relevant pentru o analiză socio-culturală întrucât desemnează o realitate contemporană, ancorată în rădăcini milenare, “o tradiţie continuu reactualizată”, o problemă poate universală, intâlnită în majoritatea culturilor şi societăţilor lumii, indiferent de spaţiu sau timp. În acest caz particular este vorba despre o scurtă relatare etnologică pe care am ţinut să nu o dau uitării. Am numit-o “Bărbatul: Răul suprem?” Se întâmpla la aprozarul din cartier, între Lacuri, în Cluj Napoca.

Scriam: 3 din 3 femei, la magazin, se plâng că bărbaţii lor sunt “nişte nemernici”, că le fac “viaţa un chin”, lor şi copiilor. Să fie oare demn de generalizat? Toţi bărbaţii să fie astfel? Sunt deci bărbaţii răul omenirii? Cel puţin la aprozarul dintre Lacuri aşa se crede. His-story – povestea lui? Dar cu povestea Ei cum rămâne?

Înainte de toate trebuie spus că ascultându-le poveştile m-au convins şi pe mine. Ba chiar am avut un soi de revelaţie; “Evrika, cât de adevărat, profund!” – mi-am spus. Şi evident m-am gândit la o eventuală soluţie. Sincer să fiu mi-a venit, inspiraţie, gând automat. Pur şi simplu să-i lase, să-i părăsească, toate. Dependenţa este însă mutuală, culturală pe de o parte, social construită, însă şi ontologică, apriorică.

Am să detaliez. Totul a pornit de la vânzătoare. Ne-am împrietenit, tot cumpăr de acolo. Ba chiar dacă nu, când sunt în preajmă trec să o salut. Nu ştiu cum o cheamă, dar nici nu contează. Ştiu doar că munceşte foarte mult. Acum îmi dau seama că la toate magazinele din zonă, mai puţin la “Profi” (unde şi acolo lucrează ca vânzător doar un băiat, ocazional, restul femei), mă refer la 5-6 magazine, vânzători sunt femei. Văzându-ne zilnic se crează un soi de relaţie. Într-o zi a explodat şi mi-a spus tot. Este la a doua căsătorie, primul era un nemeric, o bătea, l-a părăsit. Acum cu actualul este de 8 ani, dar şi ăsta o bate şi vrea să-l părăsească. Este dificil, momentan stă la el “în chirie”, aşa cum fata lui (din altă căsătorie) îi reproşează fetei ei (din prima căsătorie). Cu toate astea nu mai rezistă, vrea (ea cu fata – 15 ani) să-şi găsească o garsonieră. În timp ce îmi povestea despre necazul ei o doamnă înaintată în vârstă intră în magazin. Auzind discuţia, observând încrederea cu care vânzătoarea (se) plânge, la propriu, şi-a dat seama că este moment de oftat, șezătoare, psihologie ambulantă, empatie. Ne-a spus că defapt “eu sunt cea mai nefericită femeie din lume, toţi trăiesc din pensia mea, alcoolici şi pariori”. V-aş povesti cum în timpul asta apare o altă femeie, cu aceeaşi durere, însă nu m-aţi crede. Povestea adevărată continuă în Bucureşti. Trist este faptul că aici am întâlnit aceleaşi drame însă intre tineri necăsătoriţi; o violenţă de tip pre-domestic i-am putea spune. Ba chiar am asistat la o bătaie; din fericire Ea l-a bătut pe El, şi credeti-mă pe cuvânt, şi-o merita;

Problema devine mai seriosă atunci când apare un copil; în primul rând ne dăm seama că nu mai poate fi vorba de o glumă, dezechilibrul devine psihoză, nemulţumirea obligaţie, iar libera alegere responsabilitate, la 23 de ani, cu diplomă în cinematografie din Anglia. Nu mă înţelegeţi greşit, sunt optimist, tocmai acesta este motivul pentru care scriu un articol, pentru a înţelege mai bine fenomenul şi pentru a încuraja la acţiune. Haideţi să cântăm în cor: oropsiţi, mediatori şi avocaţi din toate zările, uniţi-vă. Suntem martori la pregătirea unor micro-revolte, particulare, într-un sens anistoric, căci nu ţin de marea Istorie; o istorie pană la urmă ne-scrisă în manuale, o alter-istorie mai semnificativă a omului real; a oamenilor deci nu a Omului. Omului abstract promovat de oricare ideologie devine iluzie, discurs, vorbă goală. O revoluţie locală, “anonimă” dar profund personală, despre identitate; o identitate culturală care nu ţine de gen, sex, rasă, sau naţiune, ci de alegeri care conduc la cultivare morală şi conştiinţă de sine.

Astăzi situaţia se arată parţial îmbunătăţită: femeia de la aprozar şi-a luat concediu de tihnă, bun prilej pentru meditaţie; alta a băgat divorţ, iar studenta, studenta se muta din cămin în chirie cu tot cu colega Simona. Nu ştiu ce mai face Cătă, sper însă să găsească o soluţie. So-li-da-ri-ta-te!

Dar stai aşa, chiar dacă se găsesc soluţii pe moment, problema asta socială pare structurală; poate fi vorba însăşi de o anumită structură mentală, o paradigmă culturală? Spun asta pentru că la noi în popor violenţa domestică este încurajată sau justificată prin retorici de genul: “Bătaia este ruptă din rai”, “Hai să ne zidim nevasta în numele Domnului” (Meşterul Manole). Dar în ce sens toate acestea? Unde se termină exegeza şi când începe acţiunea? Arhaici sau postmoderni, nostalgici sau critici?

muzeul_arta_baia_mare_artindex_130

“Oare cine pe cine domesticeşte, îmblânzeşte?”. Pictură de Muste Valentin.

Traume mitologice în ordinea domestică.

Se spune că “bătaia-i ruptă din rai”, poate, în memoria primei “corecţii violente” din Istorie, ba chiar dinaintea Istoriei, în ill tempore, când timpul nici nu exista. Pedeapsa Originară pe care a primit-o Omul după ce a căzut în păcat; sau mai bine spus după ce a fost tras în păcat. Cineva sau ceva l-a (a)tras. Ispita (Răul) este reprezentată în simbolistica creştină fie prin imaginea şarpelui, fie prin imaginea Evei; şi astfel Omul a căzut, dar mai cu seamă bărbatul a căzut. Femeia apare vinovată de două ori pentru soarta bărbatului. Creaţia femininului a fost posibilă prin sacrificarea uneia dintre coastele bărbatului, iar apoi, însetată de ispitioare cunoaştere şi activitate, femeia se arată responsabilă de “cearta primodială” dintre Adam şi Dumnezeu, dintre Om şi Divin. Violenţa izvorăşte, se pare, din Eden. Păcatul originar a adus de la sine distrugerea kosmosului primordial, tocmai pentru că nu s-a ascultat de ordinele Autorităţii. Ordinea lucrurilor se încearcă a fi păstrată prin reguli de ordine, reguli despre ordine. Neascultând, Omul s-a sălbăticit (avântat în deşert-ăciune) şi a trebuit exilat, expulzat, de-sacralizat, pentru că a profanat împărăţia Divină; condamnat la muncă şi moarte. Dumnezeu a pedepsit Omul, iar omul, fiind traumatizat, a ajuns să se pedepsească singur. Bărbatul s-a simţit înşelat şi nu i-a rămas decât să pedepsească la rându-i femeia, cauza presupusă a răului. Cu toate că, se spune, bărbaţii sunt cei mai infideli, femeile sunt statistic cele mai pedepsite, abuzate.

Dumnezeul creştin, Tatăl, Adam şi Isus, Fiul, sunt reprezentaţi prin simboluri masculine. Probabil că patriarhatul ca tendinţă domestică respectiv organizare socială dominantă se prelungeşte mai apoi în mituri şi simboluri; acesta fiind motivul supremaţiei simbolisticii masculine. Cu tot acest complot mitic împotriva femeii din Creştinism, apropriindu-ne de simbolismul păgân, arhaic, observăm că lucrurile sunt înţelese diferit. Femeia din acest punct de vedere reprezintă însăşi izvorul şi sursa vieţii, simbolul fertilităţii, pământul roditor, ordinea, echilibrul. Simbolismul arhaic se înfăţişează mai realist, mai intuitiv, mai logic, în acord cu însăşi principiile vieţii. Masculinul este reprezentat câteodată prin Soare, femininul prin pământ (Pământul-Mamă). Există mai degrabă o convergenţă, o dependenţă; putând concluziona că este vorba de o calomnie creştină împotriva matriarhatului.

Semnificaţia violenţei domestice.

Bătaia, violenţa pot fi privite ca un proces de “re-domesticire” în caz de comportament “sălbatic”; care nu poate fi tolerat. Bătaia ca lecţie, co-recţie, co-reacţie, curăţare, ordine, ordonare. Violenţa ca act de securizare, ca act “magic” de protecţie. Violenţa ca pedeapsă ce are funcţia să restabilească echilibrul, în viitor, pentru viitor. “Îi dau cât să mă ţină minte”, se mai spune.

Violenţa nu este un păcat, ci are o funcţie practică, în-dreptarea; tocmai cu dorinţa de a (se) feri de păcate viitoare. Violenţa ca spovedanie radicală involuntară. Violenţa apare tocmai pentru că kosmosul (ordinea) a fost deranjat. Violenţa vine ca răspuns la rău, şi se practică în scopul binelui. Norma, “ceea ce este de preferat”, reprezintă un punct de vedere profund relativ, subiectiv (în sensul propriu al termenului), metaforic. Cu toate acestea, violenţa trebuie privită ca un fenomen social obiectiv; chiar dacă violenţa se măsoara tot în funcţie de sensibilitate, şi este deci subiectivă. Ceea ce pentru un sportiv poate fi o nimica toată, un bobârnac, pentru un puşti poate fi fatal. Pentru o privire emică, antropologică, nu ne interesează neapărat “obiectivitatea” violenţei (să ne formăm o riglă prin care să măsurăm grade ale violenţei, urmând să spunem dacă o palmă poate fi considerată sau nu act de violenţă domestică), ci tocmai subiectivitatea ei. Subiectul, individul, femeia sau copilul (cei mai abuzaţi statistic), credem că este suficient de capabil să spună ceea ce pentru el înseamnă durere, violenţă, traumă; tocmai asta considerăm a fi violenţa. Un raport, intim, individual, personal, tocmai de asta atât de dificil fie de acceptat (nu în sensul de tolerat, ci de re-cunoscut – a îţi accepta rolul de victimă), fie de condamnat.

Printre cele mai presupuse cauze ale violenţei domestice se numără adulterul. Cauzele adulterului pot fi diverse: infidelitatea (ca răspuns la adulter), lipsă de sinceritate, lipsă de comunicare, monotonia sau chiar înclinaţia “instinctuală” pentru poliamorie (oamenii sunt printre puţinele specii care-şi păstrează – sau măcar îşi propun – partenerii toată viaţă).

Pe de altă parte, un răspuns sociologic ar putea sugera ca una dintre cauzele principale patriarhatul. Este vorba de însăşi o anume structură domestică predominantă, cauză pentru structura societală care favorizează inegalităţile gender. La toate acestea se adaugă un fapt ce ţine de biologie, de fiziologie mai exact. Se ştie, bărbaţii, influentaţi în primul rând de o anume particularitate a diviziunii muncii, ajung să fie mai puternici, fizic. Este valabil în primul rând pentru societăţile tradiţionale, dar să nu uităm exemplul de mai sus.

Armata ca rit de trecere

“Era bine înainte, fiecare băiet ar trebui să facă armată”. “Am să mă întorc bărbat”, spunea Chirilă într-un cântec de la Vama Veche. – Păcat de ăia care o fac şi apoi fac militărie cu nevestele. Sau de ăia care o fac şi apoi tot dez-organizaţi, dez-ordonaţi, leneşi rămân… Atunci, “să dăm milităria jos din pod”, să nu o lăsăm putrezită şi mâncată de molii.

Bătaia nu-i ruptă din rai, bătaia este ruptă din iadul oamenilor, prin ea se distruge ordinea domestică, kosmosul. Violenţa este vestitoarea infernului, a divorţului şi a abstinenţei.

Ce s-ar face bărbaţii fără femei? S-ar sălbătici poate şi mai mult, ar rămâne trişti, nefericiţi. Sau din contra, poate ar evolua profesional ori spiritual: bucătari, bărbaţi de serviciu; asceţi sau călugări? Pentru că până la urmă toţi oamenii sunt născuţi de femele, fără prezenţă socială feminină probabil că bărbaţii ar ajunge să cunoască limba îngerilor.

Dintr-o altă perspectivă, deasemenea un răspuns ar putea fi: ar muri. De exemplu, bunicu’ a murit de singurătate, de durere, la un an de la decesul bunicii. La fel, străbunicul din partea mamei, de supărare, nu a mai vrut să mănânce sau să bea apă. Au fost îngropaţi deodată. True Story.

Lăsând la o parte orice “ideologie”, bărbatul şi femeia sunt sortiţi unul altuia, fiind condamnaţi la convieţuire; un Adam sălbăticit, nostalgic după Paradisul pierdut, orb, şi o Eva divină; cu locuri rezervate în primele rânduri la premiera pro-creerii, la spectacolul psihotic al materiei, la strigătul neputinţei în faţa vieţii care ne consumă.

Se ştie, omul nu este un creator adevătat. Cultura apare acolo unde evoluţia animală începe să stagneze. Cultura din acest punct de vedere creşte pe minus. Cultura se îndepărteaza de natură, de mediu. Aceasta este tendinţa, crezând că se poate sustrage ei. Însa aceasta este o iluzie pentru că: omul este natura. Omul poate distruge sau gândi natura, materia organică, însă nu o poate crea. Pentru a supravieţui el trebuie să o conserve. Natura reprezintă acel numitor comun, de la sine dat, de care suntem dependenţi, de care nu putem scăpa; natura într-un fel – putem spune că – nu ne aparţine; nu am ales-o noi. Omul este uman abia pe terenul culturii. Abia acolo el se poate afirma liber şi creator iar abia prin cultură adevărata unitate a speciei umane se conturează, cea voluntară. Omului nu-i mai rămâne decât reproducerea (iar la acest capitol o ducem bine, dar de fapt suntem prea mulţi – suprapopulare), conservarea mediului înconjurător (aici o ducem atât de prost încât vrem să colonizăm planeta Marte) sau jocurile culturale (jocul de-a natura contra naturii – prin tehnică, jocul de-a creatorul – prin artă şi limbaj, sau jocul copilăriei – de-a mama şi de-a tata). Spun “sau” cu intenţie, pentru că nu de puţine ori omul a fost capabil să-şi sacrifice propriul corp de dragul jocului, al simbolului şi al metaforei. Noroc cu soţia Meşterului, Ana, care are conştiinţa feministă activă:

“Să aparăm natura prin cultură, dărmând zidul!”

“Să aparăm natura prin cultură, dărmând zidul!”

Sacrul şi Violenţa

Pentru că Dumnezeu a pedepsit omul când a greşit, astfel trebuie să facă şi omul atunci când apele sunt tulburi? Mircea Eliade ar spune că bătaia reprezintă un model arhetipal care trebuie re-actualizat de câte ori este nevoie pentru buna orânduire a lucrurilor. Nimic nou nu mai este posibil. Orice acţiune pe care omul o are de realizat a mai fost realizată, ba chiar în cel mai bun mod posibil, în cea mai bună lume posibilă. Omului nu-i rămâne decât să păstreze sacra, dar coercitiva tradiţie divină. Bătaia este un ritual profan premergător şi indispensabil pentru sacra emanaţie divină?

Păcatul, ceea ce este greşit sau imposibil de tolerat reprezintă “sensibilităţi” subiective ce reflectă, dar în acelaşi timp re-produc construcţii (pre-judecăţi) sociale, care par să fie sau să devină “legi comune”, “obiective”, cu pretenţii de“adevăr-uri” imuabile.

Din acest punct de vedere putem vorbi mai degrabă de simţuri sau sensibilităţi comune decât de un singur simţ comun. Putem înţelege totuşi simţul comun, sau practica comună prin ceea ce se numeşte în statistica socială tendinţa generală, medie, cea mai frecventă practică. Violenţa domestică, se pare, reprezintă o practică comună, colectivă; câteodată de la sine înţeleasă, firească, o acţiune repetată devenită regulă, structură, instituţie patriarhală; încurajată prin mecanismul sacru al tradiţiei.

Odată însă cu modernitatea, odată cu retragerea Zeului şi cu înscăunarea Omului, am deschis ochiul şi am realizat că oamenii trăiesc într-un univers tehnic şi simbolic creat de ei, pentru ei. Omului nu-i rămâne decât să se întâlnească cu sine însuşi la nesfârşit, spunea Blaga. Şi astfel, regulile sunt de fapt ale omului, ele nu sunt imuabile, ele sunt relative, subiective, istoricist relevante. Pre-judecăţile, instituţiile şi inegalităţile au şansa să fie depăşite, negociate sau re-gândite în lumea fenomenală a prezentului inter-subiectiv, prin dezbatere şi dialog.

Aceasta este fapta cea mare a modernităţii: problematizarea şi judecarea critică a tradiţiilor, a practicilor dar şi a valorilor, a celor de la sine înţelese. Pentru o metamorfoză a rolurilor, a poziţiilor, a regulilor, a claselor şi a relaţiilor sociale; pentru dadaism şi noua filosofie a celor de toate zilele! Un strigăt exigent pentru un contemporan Lebenswelt

Dadaismul a însemnat o revoltă critică împotriva modernităţii europene devenită instituţie iar apoi tradiţie. Dadaismul reprezintă prin excelenţă un simbol al gândirii postmoderne.

Bibliografie selectivă

Eliade, M. (1991). Eseuri. Bucureşti: Editura Ştiinţifică

Aslam Constantin (2010) Modele de investigaţie ontologică: Suport de curs, Universitatea de Arte Bucureşti

Marius Lazăr (2014) Teorii Sociologice Moderne şi Contemporane: Suport de curs, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Iluţ, P. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom

Alexandru-Grig Vulpe este student în anul III la Antropologie în Cluj Napoca. Fotograf, regizor de film, activist şi manager cultural; membru fondator la Familia Utopia Society, producător al festivalului de artă şi cultură urbană Donaris Fest din Giurgiu şi organizator al Kino Kabaretului din Cluj.