Andreea Retinschi: Self-interview

10887459_10153035529739803_42552792379058966_o

Cu ce te ocupi?

Cu distorsiunea realității, cu minciuni frumoase și basme. Cel mai mult mă identific cu răspunsul pe care Alice i-l dă lui Larry (Closer) când e întrebată ce părere are despre expoziția fotografică: “Este o minciună. Sunt o grămadă de străini fotografiați frumos, și… toți snobii înzorzonați care apreciază arta spun că este frumos pentru că asta vor să vadă. Dar oamenii din fotografii sunt triști și singuri… Dar fotografiile fac lumea să pară frumoasă, așa că expoziția este reconfortantă și asta o face o minciună, și toată lumea iubește o minciună mare și frumoasă.”

Aparent ești fotograf. Cum ți se pare fotografia ta?

Cred că sunt destul de rar mulțumită de fotografia mea. Mai am momente în care mă încearcă entuziasmul, dar durează câteva ore, dacă am noroc poate două zile, iar apoi îmi trece. Singurul tratament pare să fie să fotografiez și să experimentez cât mai mult, și în final, cel mai mult contează fericirea pe care o simt când sunt la o ședința foto și tocmai mi-a ieșit “cadrul”, și am reușit să găsesc esența.

Ai regrete în fotografie?

După ce am trecut de perioada “panseluțe, pisicuțe și crenguțe” am avut o perioadă mai lungă de fotojurnalism, făceam fotografii oamenilor de pe stradă și vorbeam cu ei. Apoi m-am lăsat speriată de prietenii mei care îmi spuneau că e periculos să ies cu aparatul pe stradă și m-am oprit. Mă bântuie cel mai puternic cadrele pe care le-am ratat pe stradă, din lipsa de curaj. Mai am regrete și când se dărâmă, sau se închide o locație părăsită unde nu am apucat să fotografiez. O să aleg oricând o casă părăsită sau natura în locul unui studio sau a unei locații de lux. Și nu știu dacă e un regret, dar am un semn de întrebare legat de drumul pe care sunt, strict influențat de tipul de fotografie pe care l-am ales. Cercurile de oameni pe care ajungi să le frecventezi, cu tot cu ideologii și stiluri de viață; nu au cum să nu fie influențate până la un anumit grad de ceea ce faci și stilul cu care te identifici. Dar nici nu știu sigur ce fac, mereu am fost prea comercială pentru fotografii artistici și prea artistică pentru fotografii comerciali.

Fotografiile tale sunt fericite sau triste?

Uneori mi se spune că fotografiile mele sunt colorate și optimiste. Mi se pare interesant faptul că atâta timp cât peste fotografie este așternută o culoare vividă, impactul cromaticii asupra subconștientului anihilează analiza altor factori. Cred că scopul meu în fotografie este o simbioză între frumusețe și atmosferă de basm, dar am observat că personajele din fotografiile mele au tendința să pară triste sau pierdute. Un fel de mai mult frații Grimm și Andersen, decât Walt Disney. Dar până la urmă, nimic nu e exact ceea ce pare. Am avut mai de mult o discuție cu un amic pictor, iar el mă întreba:

“Ia zi, și care-i povestea ta, toate fotografiile astea colorate, frumoase, ești o persoană fericită?”

Eu îi răspund: “Culmea, nu. Dar tu cu picturile tale întunecate, cu sânge?”

El: “Culmea, sunt un om fericit.”

Și până la urmă, ești o persoană optimistă sau pesimistă?

Natural pesimistă, dar mă tratez. În ultimul an și ceva am devenit chiar ridicol de optimistă.

Te-a influențat facultatea ca fotograf, ca om?

M-am îndrăgostit de fotografie într-o după-amiază prin clasa a 11-a, în care îmi developam fotografiile în camera obscură și mă uitam cum din nimic apare un univers creat complet de mine, dar relația de dragoste cu fotografia a început cu adevărat după ce am terminat facultatea. Cei patru ani de facultate m-au ajutat să îmi formez ochiul și să mă hotărăsc ce fel de fotografie vreau să fac, dar nu cred că pentru a fi fotograf ai nevoie neaparat de studii. Pe lângă diploma în Arte Vizuale – Fotografie, mai am o diplomă în Studii de Comunicare. Tind să cred că anii în care am studiat despre semiotică, sfere sociale, lingvistică, anarhism social și globalizare m-au format mai mult ca om, decât studiile fotografice. Din facultate îmi aduc aminte cu drag de experiența per total: de cămin, de nopțile insomniace în care mă culcam când auzeam cântecul păsărilor, de interacțiunile sociale (eufemism pentru “petreceri cu mult alcool”), cafeaua cu aromă de vanilie și mâncarea cu prea mult curry din cantină, de glumele cu profesorii, de prieteniile pe care le-am legat și pe care le-am pierdut, de febra examenelor și tot ceea ce înseamna anii de facultate.

Ce faci dacă vine razboiul?

Cu emigrarea e mai greu din cauza animalelor, așa că mă gândeam să-mi iau cele 9 pisici, câinele și pe bunica și să plecăm la țară. Tactica noastră de luptă va fi să fugim atât de repede încât să înăbușim inamicul cu praful lăsat în urma noastră.

Obsesii?

Designul interior, jazzul, aparatele pe film cu care tot îmi promit că o să fotografiez, sushi-ul care e cam scump, să stau în apă (preferabil cadă, nu mocirlă), primăvara, ploaia.

Ce nu iți place?

Berea caldă, Catedrala Neamului și mă opresc aici ca să nu par hater.

Ce te face să îți dorești viitorul?

Misiunea Nasa pe Europa.

Andreea este fotograf. Locuieste in Bucuresti si pe 

https://www.facebook.com/AndreeaRetinschiPhotography / www.delirium.ro