Andrei Constantinescu: Copiii din tranșeele cioplite cu linguri de lemn (II)

IMG_0151

”Uitați lume la ei cât de potârnichi pot să fie. Au auzit o dudă de la alde Niculae și au luat toți randeaua la spinare acum. Unu și-a săpat groapa singur în curte, altul și-a încărcat jumate de casă într-o căruță și pleacă din sat. N-ai mai văzut așa ceva băi nene. De când mama m-a fătat n-am mai văzut așa ceva”. Erau vorbele lui Cimberea care se posta cam la finalul fiecărei zile în fața porții și ținea predici de genul timp de vreo oră. Cu pălăria purtată oacheș pe colț de cap și cu un pai înfipt în colțul gurii bărbatul se amuza copios pe situația creată.

Niculae terminase cu șanțurile definitiv. Pentru mai mult siguranță înfipsese la adâncimea de un metru și jumătate câte două grinzi din lemn de la fosta casă a bunicilor Mariei.

”Lasă Mărie că uite a lăsat și mă-ta ceva bun pe lumea asta. Ai zis tu bine atunci că să păstrăm grinzile de la casa veche. Sunt bine așezate în pământ așa. Dacă e avalanșă mare de bombe n-are cum să cază pământul peste noi. Avem fortăreață … ce să mai?”. Niculae era mulțumit de prestația pe care o purtase cu cele 15 linguri.

Deși la început i se păruse ciudată ideea lui Niculae cu șanțurile, Maria își încurajase soțul. Undeva pe la jumătatea finalizării lucrării femeia își cam pierduse încrederea. Nu știa ce-s alea bombe. Nu credea în totalitate amenințările americanilor dar nu avea de ales. Jurase binele și răul alături de Niculae. Oricum nu stătea să-și contrazică soțul. Maria știa una și bună ”bun sau prost bărbatul e bărbat. Stai alături de el până când vine ultima clipă și n-ai ce mai face”.

Într-o dimineață Niculae plecase de acasă cu niște treabă la Fane poștaru. Maria rămăsese acasă cu copiii și întinsese jumătate din rufele pe care le spălase. Treburi mai avea de făcut dar nu-și făcea griji pentru cei doi băieți mici pe care-i avea. Antoaneta era baza ei. Oricând nu-și mai vedea capul de treabă Maria apela la mezină. Știa că orice ar fi micuța cu păr castaniu s-ar fi descurcat. Pășind sfioasă pe lângă șanțul săpat Antoaneta se tot uita în jos pentru a vedea mai bine despre ce-i vorba exact cu gaura adâncă de care râdeau toți vecinii.

Pământul dat la o parte de Nicuale cu lingurile era strâns în mormane la câțiva metri distanță. Șanțul era înconjurat cu nailoane vechi prinse de șase pari din lemn ciopliți cu toporul. Gaura din curte o speria pe Antoaneta. Nu știa de ce trebuie să stea treburile așa cum stăteau la ei în casă. Certurile aprinse din ultima perioadă și tensiunea de pe prispă puteau fi simțite de copilandră. După câteva ture date în jurul șanțului Antoaneta se duse aproape de copaia unde Maria freca de zor la o pereche de pantaloni găuriți.

-Mămica de ce trebuie să avem gaura aia în curte? Tata mergea să sape porumbul în fiecare an. Punem porumb și aici la noi acum?

Maria privi cu ochii înlăcrimați la Antoaneta și își șterse transpirația de pe frunte cu spatele palmei. Lăsă deoparte pantalonii la înmuiat și se ridică din genunchi. Avea mâinile pline de bătături, gălbui cu pielea roasă la buricele degetelor. Părul gri prins într-o basma de un roșu șters se putea observa în mici frânturi la îmbinările de la urechi.

-Antoaneta mamă, tatăl tău vrea să ne apere de bombe. A săpat gaura asta ca să avem unde să stăm dacă se supără americanii rău pe noi. Daia e șanțul ăsta aici.

-Da ce au americanii cu noi mamă? Noi ce le-am făcut? Nu le-am făcut nimic noi.

-Știu mămică dar treburile nu stau chiar așa. Americanul e al dracu și face ce vrea el. Nu se uită-n stânga sau dreapta când vine vorba de bombe. Le dă și aia e.

Antoaneta se uita cu ochii mari la Maria și încerca să înțeleagă. Întrebările îi alergau prin căpșor. Se întreba de unde vin americanii și de ce vin tocmai în Nisipoasa. Dintre toate satele de care știa că există de ce tocmai la ea acasă? Erau prea multe variabile și detalii pe care micuța nu le putea digera la vârsta fragedă pe care o avea.

După o săptămână de latență nimic special nu se mai întâmplase în gospodăria Antonilor. Lucrurile parcă își intraseră în normalitatea de altădată. Câinele familiei stătea cu burta la soare. Se tăvălea cu blana roșcovană în praful uscat de vară. Din când în când își mai ciulea un pic urechile. Încerca să fie atent la ce discutau Maria și Niculae. Așezați pe prispa casei, feriți de căldura de miez de zi cei doi vorbeau în tihnă. Chipul lui Niculae era plin de griji. Maria slăbise cinci kilograme de când cu săparea gropii.

-Niculae eu cred că ai săpat groapa aia degeaba. Nu vezi ca nu mai vine niciun american peste noi?

-Nu-i degeaba Mario. Taci, ce știi tu ca muiere? Toată ziulica cât de lungă e îmi torocăi mie în cap.

-Nicuale să vezi ce or să râdă vecinii de noi. Suntem singurii nebuni din sat care au ditamai șanțul în curte. Și pentru ce? Pentru ce Niculae? Pentru că ai auzit tu că.. o fi că s-o întâmpla să vină ăia cu bombardeaua peste noi? Ne facem de pomină Niculae.

Venele de pe fruntea bărbatului începuseră să se umfle. Sângele pompat de inimă ajungea cu un tremur pe sub pielea arsă de soare. Privirea lui Niculae se înegrise.

-Gata femeie! Gata am zis. Am terminat. Dacă n-or venii americanii peste noi să mă scuipi tu pe mine în guriță. Să vedem atunci cum mai râde prostu de Ion de noi. Să vedem atunci cum mai face mișto de Antoni căcăciosul ăla de Astirea.

Cu o smucitură puternică Nicuale se ridică de pe scăunelul din lemn și ieși pe poartă. Maria îl privi plecând dar nu-i zise nimic. Era obișnuită cu reacțiile soțului.

Mergând pe uliță Niculae mătura tot praful în opinicile găurite. Ținea privirea în jos și mâinile în buzunarele nădragilor. Din zece în zece pași mai arunca câte o înjurătură la adresa Mariei. Trecând pe lângă casa primarului Niculae se coborî pe lângă gardul bisericii și ajunse la cârciuma lui Gică.

Bodega de sat nu avea nimic pretențios la vedere. Partea avantajoasă dacă decideai să bei la Gică era că puteai consuma pe caiet. Însemnările datornice erau bine păzite chiar de proprietar care-și făcuse un renume în Nisipoasa pentru dărnicia dar și corectitudinea cu care-și recupera datoriile. În trecut, când era mai tânăr, Gică făcuse câteva intervenții seriose pentru a stoarce datoriile de la bețivanii satului. Un caz celebru rămăsese în mintea tuturor sătenilor. Într-o vară Mihnea Poparu băuse în vreo săptămână cam de opt milioane la Gică. Cârciumarul nu spunea nu la apetitul oamenilor care iubeau paharul și licorile făcute în casă. Așa că a tot turnat în ulciorul din fața lui Mihnea.

Când a venit timpul să așeze plata pe tejghea Poparu se dădu lovit. Ceruse amânare la bani, apoi încerca să micșoreze suma totală, până când, Gică, destul de enervat îi sări la gât. Cuprins de furie cârciumarul îl târâse pe Mihnea până la cazanele de țuică pline cu borhot. Timp de treizeci de minute îl ținuse pe bețivan cu capul înfipt în maclavaisul fermentat. Mihnea își dăduse sufletul în cea mai mare pasiune a sa, țuica. Gică făcuse cinci ani pușcărie la Ploiești pentru ispravă. De atunci se potolise cu gesturile extreme. Totuși, oamenii îl știau de frică. Așa că, nimeni nu mai întârzia cu plata la el.

Ajuns la crâșmă Nicuale făcea ce știa el să facă cel mai bine. Se așeză, ca de obicei, lângă tejghea și îi făcut semn lui Gică să-i toarne un 50. După șase pahare sănătoase de țuică nicio grijă din lume nu-l mai putea atinge pe Niculae. Avea în cap gărgăuni care nu-i dădeau pace. Nu era mulțumit de viața pe care o avea. Cu Maria se înțelegea bine. Totuși, lucrurile nu mai stăteau ca înainte. Își iubea copiii dar uneori se gândea că era mai bine dacă nu-i avea. Se simțea tras în jos. Visul vieții sale nu era să ajungă aici. Planurile i se aruncau de pereții minții în stânga și-n dreapta. Amorțit pe scaun Nicuale își sprijini falca dreapta în podul palmei. Un oftat ieși printre buzele arse de soare.

Acasă în curtea Antonilor domnea liniștea. Maria stătea pe prispă și privea copiii cum se jucau. Din când în când mai țipa la ei. ”Ce draci împielițați mi-a dat Dumnezeu. Terminați cu prostiile mă mucoșilor”, se auzea din gura prahovencei.

Antoaneta se juca cu câinele aruncând un băț pe care patrupedul i-l aducea conștiincios înapoi. O adiere ușoară mătură curtea și ridică câteva fire de praf. Găinile cotcodăceau și râmau pământul scorțos căutând ceva de ciugulit. Cu ochii blegiți de soare dar mai mult de apăsările cotidiene Maria privea în gol. Vedea cum totul în jurul ei se schimbă. Nimic nu mai era ca acum ceva ani. Nimic nu îi ieșise la socoteală în planul pe care-l avea instalat pentru viața ei. Din străfundul minții Maria se gândi la inocență. Îi veni inocență în cap pentru că vedea cum copiii ei nu aveau nicio vină pentru ce avea să urmeze.

Chiar dacă nu credea în totalitate în ce spunea Niculae legat de bombardamentele americanilor știa că ceva rău avea să se coboare asupra familiei. Nu știa să explice exact. Nu își dorea să explice pentru că întotdeauna adevărul o supăra destul de tare pe Maria. ”Ce mai este inocența în secolul nostru?”, asta se întreba femeia. Ce mai înseamnă să ții la inocență? Dacă copiii aceștia n-au nicio vină în fața tăvălugului care urma să vină. Avea să-I salveze cineva? Se gândea americanul că omoară oameni nevinovați. Se gândea rusul sau neamțul la viețile pierdute în tot acest război? Maria nu mai avea cuvinte. Nu că ar fi avut cu cine să le împărtășească acum.

Era o zi de joi. Norii de pe cer se alergau rapid către locuri necunoscute. Soarele nu se zărise clar de trei zile. Niculae făcuse ochi de la șase dimineața. Avea un sentiment de pierzanie în oase. Maria încă dormea când bărbatul ieșise pe prispă să fumeze. În zare liniștea torcea ca o pisică sub o sobă de teracotă. Stând pe scările de la intrare Niculae semăna tot mai mult cu un om secat de puteri. Barba îi crescuse mult peste media pe care el o permitea. Fumul se încolăcea pe sub pălăria lui și se pierdea în scândurile din acoperiș. Șanțul din curte suna a gol. Niculae privea la groapa imensă săpată cu linguri de lemn. Oftă sec și se ridică în picioare.

Dinspre capătul satului se auzea un vuiet. Niculae nu-și dădea seama exact ce e. Gândind că era Nedelea cu tractorul bărbatul coborî liniștit scările intrării și se îndreptă spre veceul din curte. Așezat pe tron Niculae aștepta să-și termine neputințele. Își mai aprinse o țigară și își dădu pălăria la o parte de pe cap. Ieșind din veceu se îndrepta cu pași înceți către casă. În ușa locuinței ieși Maria cu un lighean plin de foi de varză, hrană pentru rațele și celelalte orătănii din ogradă. Zâmbi frumos la soția sa care nu schița niciun gest. Bărbatul continuă să zâmbească și nu înțelegea de ce Maria nu-i răspunde la expresiile de salut prin gesturi. Femeia rămăsese încremenită cu ligheanul între mâini privind către cer. Avea fața galbenă și ochii căzuți.

Pământul avea un miros umed. Antoaneta stătea chircită într-un colț al șanțului cu picioarele sub ea și privea către cer. Priveliștea era ciudată. De pe cerul imens se vedea câte un avion imens trecând cu zgomot puternic. Fetița privea cu atenție cum păsările metalice își croiau drum printre nori. Pe față avea urme de noroi uscat. Hainele îi erau murdare. Maria își ținea în brațe trei dintre copii. Tremuratul incontrolabil al pruncilor îi dădeau o stare bolnavă. Se legăna cu ei în brațe înainte și înapoi și striga către Antoaneta să vină mai aproape de ea. La fiecare zguduitură bucăți de pământ se mai desprindeau de pe pereții tranșeelor. Antoaneta avea la socoteală până acum șase avioane mari și patru mici. Îi tot spunea mamei sale că sunt frumoase. Fața Mariei era plină de sânge. La lovitura primei bombe căzute pe drumul principal o schijă îi tăiase mâna dreaptă și o mica porțiune din pielea de pe claviculă. Doar ca să nu își sperie pruncii femeia încerca să pară tare. Strângea din dinți la fiecare puseu de durere și se ștergea cu palmele peste față.

În momentul în care primul obuz picase Niculae mai avea șase pași până să intre în casă. Nu își imaginase niciodată că Maria putea să fie atât de stană de piatră în fața groazei. Când făcuse stânga împrejur bărbatul văzuse pe cer, în spatele său, o întreagă escadrilă de avioane americane. Instinctul de conservare nu fusese prea bine implementat în Niculae niciodată. Încercând să-și dezmeticească nevasta prahoveanul se panicase și mai tare pentru situație. Complet debusolat își scosese copiii din casă și îi aruncase pur și simplu în gropile săpate cu linguri de lemn. Timp de așezat o scară pentru o coborâre eficientă nu mai fusese. Maria leșinase în primă instanță. Când se trezise aproape trei sferturi din casele satului fuseseră cuprinse de flăcări. Panica se instalase instantaneu asupra satului. Oamenii fugeau în stânga și-n dreapta. Răniții urlau de durere. După ce lăsase copii în groapă Niculae își făcuse trei cruci privind cerul de unde picau bombe. Se repezise în casă direct la lada de sub pat. Aici familia Anton își ținea toate avuțiile. Darurile de la nuntă, câțiva gologani și acte.

Nu apucase să facă zece pași de la ieșirea din casă în momentul în care un proiectil izbi acoperișul. Țăndări de lemn, tablă și chirpici zburaseră în toate părțile. Târând corpul Mariei către același șanț în care își lăsase copiii Niculae gâfâia asudat. Trezită din șocul inițial Maria privi în jur și-și văzuse odraslele speriate și ghemuite în colțurile șanțului. Prima întrebare a Antoanetei îi făcuse inima să explodeze. Fetița întrebase de Niculae și singurul răspuns pe care i-l putuse da fusese: ”Tatăl tău a fugit cu averea noastră la Verbila. E mai sigur acolo. Nu au șanse americanii să îl vadă prea repede. E satul din pădure bine acoperit de atâția copaci”.

Nicuale îi spusese soției că-i mai bine să fugă cu geamantanul la Verbila la rude. Tipetele și urletele femeii nu-i schimbaseră decizia. Alergând către poartă bărbatul privi în urmă la Maria îngenuncheată în fața tranșeelor plângând și cu sângele șiroind de pe mână.

Copiii adormiseră. Maria o privea pe Antoaneta cum stătea sprijinită cu capul de pieptul ei. Cu mișcări încete femeia îi mângâia părul castaniu. În aer se simțea miros de moarte. La patru ore după ce intrase în tranșee Maria încă nu avea curajul să iasă din adăpostul provizoriu. De afară nu se auzea nici țipenie de om. Liniștea cuprinsese întreg satul. Țipetele se împletiseră la început cu bubuieturile și sunetele de proiectile care sfâșiau tot ce prindeau în cale. Vuietul motoarelor de avioane domnise cerul timp de două ore. Câteva fire de fum se mai vedeau din când în când urcând către cer. În mintea Mariei ele erau sufletele celor făcuți bucăți de bombele americane. Ar fi vrut să iasă din gaura croită de Niculae dar nu avea încă curajul necesar. Își strângea puternic copii și ofta. Sângerarea la mână se oprise. Cu ajutorul unei bucăți din șorțul maroniu reușise să preseze zona rănii. Avea tot felul de imagini în minte. Dacă Nicuale nu ajunsese întreg până la Verbila? Dacă îl prinseseră americanii pe drum. Se imagina deja văduvă cu droaia de copii după ea. Gândurile se pierdeau în fiecare sunet de impact dintre pământ și bombe, bombe și case, oameni sfâșiați și tăcerea de după.

La două zile de la bombardamente Maria ieșise din șanțul săpat cu linguri de lemn. Trăgând pe rând copiii după ea femeia privi în zare. Cerul făcea loc unor raze de soare limpezi. În jur satul era pe jumătate în paragină. Câteva case încă mai fumegau. La două sute de metri de curtea Antonilor cadavrul lui Nicuale stătea întins pe drum. Avea capul făcut chisăliță dar în mâna dreaptă încă ținea valiza. Maria privi stârvul și vărsă o lacrimă.

”Am avut multe cu tine la viața mea Nicuale dar… una ca asta n-am mai ghicit. Dumnezeu să te țină bine în pază. Dumnezeu să te țină cu tot cu linguri de lemn.”

Andrei Constantinescu este jurnalist republican din Ploiești cu aspirații de dreptate în sânge. Nu crede în politică, iubește poveștile și scrie despre lucruri prea interesante pentru unii însă prea neinteresate pentru el.