Bogdan Cătălin Cazacioc: Self-interview cu selfie

Dacă unii fac doar selfies, noi facem selfies + self-interviuri. Self-interview-ul este un exercițiu care ajută la dezvoltarea modului de lucru prin articulare verbală. Scopul este să îți pui întrebări pentru dezvoltarea ideilor, documentare și/sau reflecție. Acest interviu poate fi înțeles ca o unealtă care poate fi folosită în diferite momente într-un proces de lucru, pentru a executa/prezenta o lucrare, ca documentare sau o unealtă de reflecție după ce o lucrare este terminată. Odată publicat self- interview-ul este și un instrument pentru împărtășirea ideilor, lucrărilor, metodelor de lucru, strategiilor, etc. Pune-ți întrebări în scris și răspunde. Găsește o strategie de autoevaluare care ți se potrivește, fie ea subiectivă sau obiectivă.

37913_1370435345113_4677583_n

Salut Bogdan. Sau Cătălin?

Bogdan, Cătălin, Bogdan Cătălin. Cazacioc. Superbogdan, ori Blu. Spune-mi cum vrei tu.

Părinții m-au vrut Bogdan, bunicilor le-a plăcut Cătălin. Mamei mele i-a plăcut și numele Vladimir, dar am rămas Bogdan Cătălin. La școală, unii profesori mă întrebau dacă știu să dansez Cazacioc. Nici până în ziua de azi n-am învățat.

Am o curiozitate legată de numele tău și simt că împărțim aceleași gânduri. De unde Cazacioc?

În urma discuțiilor avute cu tatăl meu, am aflat că străbunicii din partea tatălui meu au fost ucraineni sau basarabeni. Cert este faptul că rudele din partea tatălui s-au stabilit în Dobrogea, un tărâm ce m-a fascinat încă din copilărie. Obișnuiam să petrec o bună parte din vacanța de vară la țară, în aceleași gospodării în care au copilărit bunicii mei. N-am apucat să-l cunosc foarte bine pe bunicul, dar mi-au rămas închise-n minte două amintiri puternic fixate și slab conturate din experiențele pe care le-am împărțit împreună: bunicul ajutându-mă să urc scările ce duceau spre podul casei de la Topolog, și același bunic ținându-mă în brațe în fotoliul său din apartamentul de pe Calea Moșilor. Atât.

Ce rămâne în urma oamenilor este memoria lor și memoriile lor.

Ciudat că aduci vorba despre amintire și memorie, pentru că în mare parte despre arhiva de memorii este proiectul meu de licență, pe care doresc să-l expun vara aceasta după terminarea studiilor. Sunt de acord că ceea ce rămâne-n urma oamenilor este memoria lor, materială și imaterială. Mereu m-am întors către albumul de fotografii al familiei, aceasta arhivă de momente trecute, dar păstrate, menite să readucă aminte, să împrospăteze și să consolideze timpul și spațiul. Mi-am cunoscut bunicii uitându-mă la aceste imagini și mi-am văzut proprii părinți copii. Experiență, ce a trezit în mine stări dificil de articulat. Nostalgia este greutatea ce te apasă privind trecutul, iar de celălalt capăt al fotografiei se află ușurința cu care aceste imagini sunt înregistrate. Oare caracterul nostalgic dispare sau își schimbă proprietățile cu cât sunt imaginile mai ușor de creat? Riscăm să ne înecăm în acest ocean de imagini în care ne scăldăm zilnic?

Ai început să-ți pui întrebări și asta este bine, dar deocamdată lasă-mă pe mine să le pun. Care este primul gând care-ți vine când privești o fotografie?

Nu știu dacă sunt un caz special, dar atunci când privesc o fotografie veche am impresia că oamenii portretizați sunt fantome. Indivizi înghețați în timp. Portretul unui moment din viața cuiva, într-un anume timp și spațiu, monumentalizat prin aceste obiecte pe care noi le numim fotografii. Inevitabilitatea morții este primul gând ce-mi apare atunci când privesc fotografiile vechi de pe Internet sau de prin anticariate. În cazul familiei mele, referindu-mă la cazul bunicilor, cunoscându-le viața și simțindu-le existența în părinții mei și în mine, îmi este imposibil să le reduc identitatea, să o desconsider sau chiar să o elimin – cum mi se întâmplă în cazul fotografiilor anonime. La fel de straniu îmi pare și caracterul fotografiilor de a-și întrece în vârstă proprietarii. Ce or să transmită și cui or să-i mai transmită aceste imagini, atunci când până și ultimii oameni care și-ar putea aduce aminte nu mai sunt prezenți? Ce se întâmplă cu fotografia când însăși oamenii devin fotografii? Devine aceasta un simplu obiect?

Observ că nu te poți opri din a-ți pune întrebări. O fi sănătos?

Nu știu cât este de sănătos, dar nu mă pot opri.

Spune-mi ceva ce nu știu despre tine, ori despre imaginile tale.

Am senzația că știi exact atât cât știu și eu. Îmi face plăcere să mă plimb și să fotografiez. Mă opresc numai când privesc imaginile și când fac selecții. Rar fotografiez oameni, trec printr-o perioadă. Nu agreez situațiile în care oamenii pozează. Barthes susține că nu mai sunt ei, iar asta-mi displace. Dar știai deja asta. Mă gândesc la fotografiile mele și deocamdată nu le pot vedea altfel decât niște proiecte începute. Puține imagini le fac cu gândul concret de a le încadra într-un anumit sector. Din iarna lui 2009 am început să fotografiez pe film tot ce mă interesează, așa că am ajuns să am o cutie plină de negative expuse. Și nu este o cutie de pantofi. Mă uit înspre ea și mă gândesc câte-or să mai fie și câte-or să mai vină. Nu pare deloc să fie un drum greșit, o poveste fără sfârșit. Încet, dar cert, le voi da un sens, o formă.

Mă uit la imaginile tale și văd: parbrize, brazi, spatele blocului, multe blocuri, maidanezi în cutii de carton, peisaje din Dobrogea și din București, și prea puțini oameni. Te gândești să pui imaginile tale în ordine?

Înseamnă că te uiți pe „Banii de țigări pe filme”. Acela este un jurnal vizual în mediul virtual. Tot ce vezi acolo, am văzut și eu. Tot ce-am fotografiat, am considerat că trebuie păstrat. Site-ul personal nu știu când va fi gata, lucrez și acum la el.

Ce planuri ai după terminarea studiilor? Care este următorul pas?

Mă gândesc la asta de când am intrat la facultate. În momentul în care am devenit student, mi-am dat seama că nu am posibilitatea să-mi iau un angajament full-time, deci un venit stabil. Înainte de a intra la facultate, am lucrat ca designer grafic și fotograf, programul era bine stabilit și închegat. Viața de student mi-a permis să-mi dictez propriul program. În toți acești 3 ani de studii, am activat pe diferite planuri în diferite circumstanțe și am cheltuit prea mulți bani pe filme. Simțeam, și încă simt, plăcerea de a face, nevoia de a nu sta. Următorul pas pentru mine ar fi să-mi continui studiile în zona fotografiei și a artei contemporane. Vreau să mă joc cu imagini, nu doar cu ale mele. Imaginea este principalul obiect de interes în jurul căruia gravitez în cea mai mare parte a timpului.

Mă bucur c-am purtat această discuție. A fost scurtă dar vor mai exista ocazii. Obișnuim să facem schimb de idei, dar rar în scris.

Am pus lucrurile pe foaie și din această perspectivă, par să arate altfel. Mai am multe de făcut și sper să mai fie timp. Îți mulțumesc pentru interes și-mi doresc să ne mai întâlnim.

Bogdan Cătălin Cazacioc s-a născut pe 28 februarie 1988 în București. Nu știe dacă este artist vizual ori fotograf, fiind de părere că în România, aceste titulaturi mai degrabă închid posibile discuții decât să le deschidă. Îi puteți vedea câteva din imaginile sale pe http://superbogdan.tumblr.com