Gabi Stamate: Gînduri zilnice

18055856_10211545229601762_3690778025383527284_o

Gabi Stamate este unul dintre cele mai interesante personaje din București. Artist și scriitor,  expus în diferite spații și expoziții, utilizează propriul cont de Facebook pentru a publica gândurile sale. Am ales câteva dintre ele, iar fotografiile le-am selectat din celebra sa serie „Samsung Galaxy J5 series”.  În curând va publica volumul “Crud”. Până atunci îl găsiți pe www.facebook.com/gabistamate. 

Sînt norocos, știu inși grozavi, șarmanți și isteți deopotrivă. Treji, beți, la microfon, nu importă, te cuceresc fără efort. Rup. De partea cealaltă, farsorii, cocomîrlele. În lipsa poantei, behăie despre țări străine. Se dau sofisticați și joacă pe cartea spontaneității. Cînd n-au cu cine bea, sînt calzi. Cînd au, nu sînt deloc, și dispar da omul invizibil. Pentru cei dintîi, am o slăbiciune nemărginită. Pentru cei din urmă, un cui.

41, Ghencea, acum un sfert de oră. Doi tineri, cca. a 10-a:
― Dacă ăștia se pun cu rușii, ne-am căcat pe noi!

1998 – despărţire dureroasă de femeia vieţii mele şi dezastru pe toate planurile. Firma la care lucram m-a concediat pentru absenţe nemotivate, apoi am abandonat arhitectura. Fumam ţigară de la ţigară şi beam continuu, alcool pur îndoit cu apă de la robinet, şi îmi doream să nu mai exist. „Băi, cur, dă-mi şi mie ceva de băut!” strigam, şi curul ieşea din spatele tejghelei, îşi chema gealaţii, ăia atîta aşteptau, se mai oferea şi cîte un voluntar, doi, şi mă scoteau pe brînci, de-a dura. În urma mea, triumfători: „Ne pare rău, s-a închis prăvălia!” Mă distrugeam.

Într-o noapte, da, m-au dibuit. Eram blindat cu de toate. Forțasem nota. A venit BGS-ul cu masca pe gaze pe figură, cu harnașamentul acela ridicol, știți voi care, cu salopetele de camuflaj intrate-n cur, cu Hummer-ul lor alb cu albastru duduind amenințător, niște acromegalitici fără carte în pas alergător. Au tras de mine, m-au înghesuit, eu m-am lăsat moale, normal, gagii procedau dîrz, efectuau de parcă o regulasem pe mă-sa, și m-au flancat ca-n filme. Buzunarele mele dădeau p’afară. N-am stat la discuții, mi-am tras gluga pe ochi și am achitat deranjul, cash, chit că-i disprețuiam și voiam să-i știu morți. Îi urmăream în gros-plan și în ansamblu, „Bună mutare” le-am zis, dar prada a rămas la ei, cică „Așa e legea!” îmi urlau prin filtru, primeau sărmanii de ei comenzi în cască… A doua zi eram pe toate canalele, cum altfel, m-a preluat Reuters, eram în prime-time, zbîrnîiau fax-urile, eu făceam semnul victoriei între BBC și CNN, comunitatea Facebook era alături de mine, ploua cu subvenții și cereri în căsătorie, în Piața Roșie fetele de la Pussy Riot au organizat un fest și își masau sînii la cameră, mișto de tot, poeții de stînga îmi închinau ode, gospodinele mă confundau cu Bruce Willis, apoi s-a instaurat mult rîvnita pace planetară și omenirea a pășit în alt ev.

17991341_10211486545694701_3791686417462366382_o

La Șosea, de-a lungul unor ziduri impenetrabile, reşedinţe de grad zero, lumi fortificate, secrete, imune la orice schimbare. „Aici a locuit tovarăşa Lica Gheorghiu” sau un mare mahăr sau o altă figură macabră, alt Gheorghiu, alt călău exterior lumii oficiale, alți asasini cu sînge rece, toți protejați temeinic. Ferestre camuflate, garduri ermetice, criminali baricadați etern, areal etanș de care nimeni nu știe nimic. Azi, locurile confortabile nu mai sînt la liber. Aerul curat şi liniștea sînt întotdeauna monopolul cuiva, nu sînt o resursă naturală. Ca să existe, omul simplu trebuie să pluseze. Supravieţuirea, indiferent unde, costă-n draci, nimic nu-i ieftin. «A fi» e un lux, iar noi, restul, ne-am născut prea tîrziu pentru a emite pretenţii. Lumea are deja stăpîni, are sîrmă ghimpată, bariere, curți interioare, este fixată. Mereu m-am gîndit: oare cum ar fi să locuieşti în Nord, pe buza unui fiord, un oraş gotic cvasi-pustiu cu trotuare podite cu lemn, să te miști fără țintă, John Surman îndepărtat, Edges of Illusion şi seara coborînd peste piaţeta centrală, oameni intersectînd discret alţi oameni, deși, între noi fie vorba, lipsa țintei este tot o țintă. Atît despre locativitate.

A-i reaminti unei lichele că nu are obraz echivalează cu un compliment.

 

18055779_10211525108498747_4803826501478355996_o

Singur n-ai nici o șansă. Ca să fii credibil, trebuie să aparții unei instituții. Dar pentru a pătrunde într-o instituție, ești obligat să te pliezi pe schema ei de funcționare, să te adaptezi regulilor ei interne, iar cînd în sfîrșit ai dobîndit creditul necesar, cînd lumea este dispusă să te ia în serios, ești deja modificat și vorbești limba altora. Oamenii promovaţi de un sistem nu vor produce niciodată mecanisme care să conducă la slăbirea sistemului însuşi, să ne fie clar. Ba din contră, vor încerca să-l întărească. Mai mult, în preajma instituților mișună codoșii și cîntătorii în strună, ciugulitorii de resturi, speculanții care elogiază instituția doar ca să tragă ceva din aura altora.

17855377_10211395485578255_7840588896768900428_o

M-am urnit mai greu, uneori de-abia treceam clasa. Chiuleam pe rupte și visam cu ochii deschiși, mereu cu mintea în altă parte, cu capul în nori. Pluteam. Incapabil să mă supun regulilor, nu-mi țineam gura și mișcam în front. Mai tîrziu, cînd ceilalţi se maturizau, eu încă tatonam. Cînd oamenii din jurul meu se instalau confortabil în concluzii, eu abia îmi formulam întrebările. Cîrcotașii vor spune că m-am irosit, e dreptul lor, și că bătrînețe înseamnă capitulare. Dar consider că înaintarea în vîrstă conferă (şi) avantaje; îţi dă detaşare, calm, o involuntară demnitate şi, uneori, atrage chiar respectul anturajului. Iar aşteptările mele de la viaţă au devenit, oho!, rezonabile. O tîrîi cum pot, nu stau pe roze, n-am anticipat acest prezent, nu l-am gîndit astfel, împușc francul, dar poate că aici e tot farmecul. De la o vreme, avuţia îmi pare ridicolă – niciodată nu mi-am dorit să deţin parking auto sau harem, iar acum, cu atît mai puţin. Obiectele costisitoare nu-mi spun nimic. Curăţenia exemplară îmi induce o stare de panică. Lucrurile noi-nouțe mă dezgustă iar luxul mă deprimă de-a dreptul. Sărmănie scrie pe mine. Prefer stăzile laterale, simplitatea. Conturul. Mă deplasez pe catete. Îmi sună în cap: „Și moare emirul sub jarul pustiei / Si focul sub vatră se stinge scrumit…” Aspiraţiile de tinereţe, dacă nu s-au împlinit la timpul cuvenit, acum nu mă mai interesează deloc. Sănătatea, achitatrea facturilor şi ceva în plus, pentru cărţi şi o sticlă de vin, consider că este suficient(ul).  A nu deţine provizii sau economii este preţul libertăţii mele. Plec cînd vreau, vin cînd vreau. Să nu te ştie nici vîntul, nici pămîntul. Detartrez closetul sau nu. Şi îl rog pe Dumnezeu, ca atunci cînd va fi să fie, s-o facă din prima.

N.R.: Scrierea textului cu î în loc de â, este dorința autorului.