George Șerban: Nu vreau să mă atingă nici o pungă de carne cu locomoţie (Self-interview cu selfie)

Dacă unii fac doar selfies, noi facem selfies + self-interviuri. Self-interview-ul este un exercițiu care ajută la dezvoltarea modului de lucru prin articulare verbală. Scopul este să îți pui întrebări pentru dezvoltarea ideilor, documentare și/sau reflecție. Acest interviu poate fi înțeles ca o unealtă care poate fi folosită în diferite momente într-un proces de lucru, pentru a executa/prezenta o lucrare, ca documentare sau o unealtă de reflecție după ce o lucrare este terminată. Odată publicat self- interview-ul este și un instrument pentru împărtășirea ideilor, lucrărilor, metodelor de lucru, strategiilor, etc. Pune-ți întrebări în scris și răspunde. Găsește o strategie de autoevaluare care ți se potrivește, fie ea subiectivă sau obiectivă.

1441510_238193419681932_321840178_n

Am pregătit în scris câteva întrebări rapide, câteva „înţepături”, la care vreau să răspundeţi cât mai spontan.

Foarte bine, ador mitraliera.

Cum vedeţi lumea?

Aş corecta întrebarea, suplimentând-o cu un verb împovărat, anume cum mi-am impus să văd lumea. Raportarea mea faţă de gălăgia de parfumuri exterioare poate fi înţeleasă printr-o descoperire mediocră, aparent ruptă, de natură tehnologică (ruptă, – pentru că descoperirile sunt purtătoare de inutilităţi iniţiale, să le numesc, exceptând poate cele cu aplicabilitate medicală – iar asta numai dacă anomalia biologică în cauză nu este, la rândul ei, un complot de laborator). Descoperirea s-a petrecut necontrolat, atunci când am ales să schimb imaginea de fundal a unui ecran de laptop, fostă proprietate a unei femei pe care nu am întâlnit-o niciodată. Dintre conceptele de fundal, proprietate şi femeie, faţă de unul mai am o slăbiciune. În Renaştere, fapt care mă surprinde, ceva mai de joasă importanţă decât fundalul nu s-a cunoscut – şi, totuşi, vorbim de epoca marilor tehnicieni, cei despre care se spune că nu gândesc cauza bolii, ci boala întru totul! Între o infinitate de imagini de fundal şi una care mânca mai puţină baterie, decizia a fost ca şi luată. Căci, aşa cum prea bine a concluzionat cosmogonia secolului XX, dacă universul este infinit sau nu, prea puţin contează. M-am trezit cu o imagine de fundal albă. Atunci am realizat că albul digital consumă cea mai puţină cantitate de energie, iar pixelii negri cea mai multă. Mi-am spus, aceasta este imaginea de acces la suportabil. Expresia „până în pânzele albe” trimite în general la un capăt de sacrificiu, ori în capul meu lucrurile sunt mult mai apropiate. Durerea e aici, iar pânzele albe sunt folosite pe post de ştergar. Psihicul meu de heroinar, indestructibil şi ţeapăn, nu admite un alt fel de alb al lumii, ci numai acesta, care seacă minimum de curent mintal, care nu însufleţeşte. Există un pictor care a privit timp de patru ani o pânză albă, după care a concluzionat: „Ăsta e tabloul!” Ştiu că albul este o culoare complet descentrată, care pune probleme la contact prelungit, forţând ulterior răspunsuri sigure. Unul dintre răspunsuri este ăsta, nu vreau să mă atingă nici o pungă de carne cu locomoţie. Chiar dacă „văd” lumea într-un alb propriu decuplării, ştiu toate diferenţele şi toate îmi par stupide.

Aţi putea trăi în China comunistă?

Mao este o figură mai interesantă din punct de vedere filosofic. Am avut parte de o formare pronunţat filosofică şi istorică şi mi-e foarte la-ndemână să comit generalizări, în genul celor maoiste (i.e. „În sfera teoriei, distrugeţi rădăcinile ultrademocraţiei”). Însă, moştenirea dictatorială (sub aspect al gândirii, cel puţin) fiind o plăsmuire cu efect de oglindire a colectivului (dictatorul nu există), mă identific mai ales cu anima chinezilor, care este diciplina. Neracordată la grup, disciplina este riscantă, deoarece respiră (sau degenerează) prin obsesie (iată, am săltat propoziţiile la gradul de general), printr-un tub bine sudat şi electrificat. Să n-o mai lungesc, din cauza disciplinelor cotidiene am ajuns un smintit. O ordine maşinistă nu este sănătoasă. Din nou, pentru mine, „China comunistă” se întrevede ca o simplă addenda; indiferent unde aş trăi, ar fi „o nouă zi în deşert”. Posibilitatea de a trăi în China comunistă ar fi o provocare, doar având în vedere lupta mea, care s-a dus şi se duce în a nu ajunge legat de picioare precum caii. E un râs care nu-mi produce plăcere, dar nu pot decât să râd când mă gândesc că am dat atâta credit iubirii ca singura manifestare deziluzionată a libertăţii. Iubirea a rămas o prăpastie care de atunci nu se mai termină, şi orice iubire prijeluieşte de acum despărţirea. Sub acest imperiu fals, şi totuşi prăbuşit, aşa cum am afirmat în altă parte, nu au mai rămas decât nişte dorinţe sexuale handicapate. Dacă te gândeşti că nimic nu există decât cu forţa, incluzând aici instituţia iubirii, gândul te poate sufoca, – fapt pentru care mereu am militat pentru non-gândire, un act diferit de tăcere şi nu neapărat iraţional. Pentru a găsi un punct comun între ce am scrijelit anterior şi China comunistă, o să mă folosesc de Brecht (cuvinte-cheie: teatru politic). Ameninţa el undeva, „când cenzura gândirii va fi inutilă, de vreme ce nu va mai exista gândire”. De aici, se taie multe semne de întrebare. Democraţia modernă este cel mai inteligent, inevitabil pervers, (se va dovedi) şi longeviv sistem de guvernare (şi, mai are rost să notez, definiţia banală a inteligenţei este devierea de la normal), deoarece i-a întins „obiectului de guvernat” ispita libertăţii în adaos. Devierea de la normal, noutatea sau păcăleala, a fost tocmai oferta libertăţii ideale, multiplicate şi prefabricate (care, să fim convinşi, nu este de interes comun). Dacă opresc un individ pe stradă şi îi spun că are libertate totală asupra mea, el nu va şti „ce” să facă cu atâta libertate. Iarăşi, dacă ar putea fi probată ca pe o haină, nici unuia nu i-ar sta bine libertatea, fie îi va veni prea largă, fie prea strâmtă. Comunismul a fost primul sistem care a reuşit, până la urmă, să confecţioneze o libertate „fixă” şi a funcţionat până când omul a intrat la apă. Până la urmă, şi minţii perfecte i-a scăpat că cineva avea să inventeze funia sau, la fel de bine, medicina. Ieşit din comunism, în fapt din orice înec autoritar şi totalitar al judecăţii, să-mi continui metafora, omul mai speră un singur lucru: să devină silaba care va masca toate ororile (de unde şi moda acţiunilor sociale). Şi o va masca, dar nu la suprafaţă, ci de undeva din groapa ştiinţei. (Am folosit „a masca” în loc de „a reabilita”; reabilitarea nu e altceva decât igienizare.) Vreau să închei, spectrul libertăţii comportă aceeaşi simetrie gravă cu cea a morţii; până ne vom dumeri ce e cu libertatea care ni s-a dat, vom da colţul. Aş putea deci trăi în China comunistă, am cunoscut de câteva ori teroarea imediată.

Ce farsă i-aţi juca lui Mao?

Aceeaşi pe care i-a jucat-o Stalin. I-aş pregăti o masă de ping-pong. Chiar acum mă uit la o fotografie cu Mao din 1955, care se bălăceşte într-un fel de lagună albastră poluată. Mao n-a fost un dictator stresat.

Dacă aţi fi silit să adoraţi un obiect uzual ca pe o relicvă, care ar fi acela?

Şosetele.

Cât de importante au fost femeile în viaţa dumneavoastră?

Atoateimportante, cum altfel, e mai multă floră decât faună. Începând de la scurta trimitere la „timpul-cascadă”, când mama mea a agreat ideea unui al doilea copil, în speranţa că poate (de data asta) va avea o fată. Într-un final, cât pe ce să mă nasc de Ziua Femeii, am ieşit sfidător băiat, dar unul mai frumos ca o fată, au trăncănit într-o perpetuă uluială asistentele de maternitate. Încrederea cu barajul deschis, separată de o legătură amoroasă, este un fenomen de raritatea eclipselor. Se întâmplă să port această încredere, care mi-a fost acordată pentru prima dată de o femeie. Refuz să transcriu realitatea acestei încrederi, pentru că am înscris demult, într-un enunţ autoreferenţial, de arhivă, convingerea mea: cuvintele merită soarta omului. Băieţii, presupun, nu au avut o încredere comparabilă în mine, funcţionam prea mult ca o grădină umbroasă, de refugiu a fetişcanelor; în fine, bărbatul şi femeia, unul mai inutil ca altul. Dacă astăzi imposibilului i s-a tăiat prefixul, ceva mai bun decât să petrecem în vacanţe interminabile, omorând timpul cu documentare din care nu învăţăm o iotă, nu avem de făcut. Am impresia că am fost un bărbat adorat de femei, n-a trebuit decât să fiu, pentru a scăpa de la ele un disperat „vreau să te fut”. Nu s-a întâmplat să alerg după vreo femeie, se înţelege, cu excepţia uneia singure. Ea este gravată în biografia mea, fiind singura femeie faţă de care m-am simţit liber şi, în al doilea rând, cea mai frumoasă femeie din lume. Chiar dacă nu mai ştim unul de altul, cunoştinţele mele feminine îşi aduc aminte că am cunoscut cea mai frumoasă femeie din lume şi mai vor să „o” povestesc. La fel, cea mai lungă corespondenţă, pe tipar vechi, am purtat-o cu o femeie, perioadă în care ea devenise singura evidenţă că nu sunt singur în universul ăsta cilindric. În sfârşit, femeia e un capitol prea lung şi prea obositor. Sigur că femeile au fost importante în viaţa mea, mai ales că au fost pe punctul de a-mi distruge viaţa. Din nefericire, femeia a scăpat de durerile naşterii şi ce o mai poate lovi e scleroza singurătăţii. Femeile s-au dovedit atât de inoportune, încât, pe bună dreptate, le-am redus prezenţa sau, mai degrabă, am raţionalizat-o. Am fost flagelat destul în singurătăţile femeilor. Aştept să mă confunde odată îmbătrânirea şi să nu-mi mai dea drumul.

Transcrieţi-ne un mesaj pe care l-aţi primit de la o femeie.

Nu am la-ndemână un criteriu; pe cale de consecinţă, o să aleg unul recent: „Ţi-ai gătit paste cu telemea? Ca ciobanii, aşa… Mă simt complet anihilată, paralizată, trebuie să încerc să fac totuşi ceva, dacă o mai fi ceva de făcut. Am fost la Ploieşti la o piesă de teatru. Sagă australiană cu pedofili. Plus laitmotivul peştelui, ca simbol al eternei pizde. Eh, şocant, dom’le, subversiv. Oricum, să nu zici că bag de la mine cu dispreţ, du-te şi vezi o piesă, două. Ai dreptate, de la Oedip încoace nu mai e nimic de zis în teatru! E adevărat că, de când cu Sebastian, noi am văzut teatru la greu pe gratis. Deci, vorba ta, la proporţia copleşitoare de piese proaste, nu-mi prea mai vine să dau şi bani.”

Să revenim la politică.

Numai să nu confundăm depresia cu capitalismul.

Ce gen de cetăţean sunteţi?

Nu există inepţie pe care să n-o trăim cu tot firescul.

Aveţi amintiri legate de plictiseală?

Mă simt perfect util stând. Zilele trecute îmi beam cafeaua în bucătărie şi mă uitam la icoanele atârnate matematic de perete. Nu îmi dădeam seama de ce eram mai scârbit, de îndoiala faţă de toate lucrurile sau de umezeala care se prăvălise de dincolo de văruială. Nu am căzut în plictiseală, n-am convenit că e ceva în neregulă, dimpotrivă, tot privind, aproape că am transpirat, pentru că începusem să mă gândesc la fructele sălbatice care cresc libere. Iar apoi la faţa mea zdrobită de trotuar şi întrebarea celui de lângă, – sunt bine? Acum, ca şi atunci, răspund, da, sunt bine.

Mă întreb şi vă întreb: ce rol are gânditorul în aceste vremuri de dezorientare?

Să pozeze pentru o sculptură din alamă. Nu ştiu cine sunt, de fapt, necesarii gânditori ai „bunului mers”. Cei care se pretind tâmplari ai moralităţii? E plin de sceleraţi, cu masca de dormit uitată pe faţă, care se voluntariază drept dezorientaţi. Nu spun că ei nu merită să fie lucraţi ca şobolanii, spun doar că mă fut în viitorul unei iluzii. Ceea ce lor le garantează viitorul e faptul că nu spun totul, că gândesc cu ţârâita. Pentru că nu admit noţiunea de rezervă, cuvintele mele se păstrează definitive; pot arunca oricând totul în aer. Marele secret e că un gânditor public nu se diferenţiază de un torţionar care, din lemnul destinat sicrielor, îşi construieşte o masă şi două scaune „pentru acasă”. Pe de altă parte, am cunoştinţă de un gânditor (devenit materialul principal de lucru al filosofilor din a doua jumătate a secolului XX), care s-a confesat, alarmat, „mi se fac experimente”. Acesta este tipul de gânditor încheiat, spart metafizic, deci ireparabil. Materialul finit al pactului cu societatea. S-a sinucis, era de aşteptat, tot într-o societate dezorientată, emanând în jur o spaimă teribilă. Cel care l-a văzut rătăcind pe stradă, în ultima seară, a notat în jurnal că nu s-a putut apropia de el, că i-a fost frică să-l atingă. Cultura, broscăria gânditorilor, nu a fost nici când libertate. Din asta, se deduce că sunt tranşat de tradiţia veche germană. Cuvintele pe care eu vreau să le citiţi nu vă fac liberi. Cum sunt pe fugă, le transmit gânditorilor [în slujba] (societăţii) doar: loviturile voastre sunt prea tandre.

Dacă aţi avea paisprezece copii, v-aţi sinucide?

Da; însă i-aş lăsa, înainte să o fac, într-o cofetărie.

Este întrebarea cu privire la sens o întrebare pe care s-o ocolim cu orice preţ?

La ce bun să o ocolim? Păcat însă că nu puteţi să-l întrebaţi pe Kepler de „noima sensului”, doar el a măsurat cerurile, iar acum măsoară umbra pământului. Mai e ceva: cred că dimineţile sunt mai puternice decât amestecul ăla necurat cu sodiu care provoacă sensul. „Sens” este, oricum, un cuvânt pe care îl folosesc foarte rar. Am răsfoit, de probă, textul de zece pagini, scris în 2009. L-am articulat, căci n-a fost uşor să îndes atunci o presiune astronomică într-un text de dimensiune redusă, iar, la terminarea lui, limba mea română să iasă complet devastată. Este ultimul lucru pe care l-am scris şi în el nu apare menţionat o dată cuvântul „sens”. Asta mă trimite la discuţia avută cu o persoană „evanghelizată”, într-o cameră fără lumină naturală, – am avut parte de o revelaţie şi nu m-a ajutat cu nimic. Când o să ne intre bine în cap că nu există probleme de filosofie, ci doar probleme de expresie, o să cam stăm la cheremul râşcăi. Romanţa asta ieftină, sensul, nu trebuie căutată, ci scornită, în aceeaşi măsura ca o minciună. Iar apoi tratată în termeni de băşcălie. De la Reagan însă am învăţat un truc, care lui i-a mers. El a fost un preşedinte-stilou, obişnuit, dar unul care a perceput o colecţie de speranţe deşarte ca fiind deja o realitate – împlinită. Cu asta i-a băgat în sperieţi pe sovietici, în asemenea hal că au căzut de pe scaunul istoriei.

Mărturisiţi-ne un lucru înspăimântător.

În cazul ăsta, mă agăţ de nevoia omului de a popula spaţiul cosmic, trecând puţin de orbita geostaţionară a Terrei. Vorbesc, fireşte, despre următoarea etapă, logică, în evoluţia speciei umane. Sunt mai multe bărci de salvare prefigurate, dar o să mă rezum la cea care, cred, ar da două palme de spaimă imaginaţiei. Odată cu cartografierea genomului uman, combinată cu noile descoperiri în cadrul proceselor de miniaturizare, se aşteaptă crearea unui model alternativ în evoluţia organismelor multicelulare. Se previzionează că mostre de ADN uman, încalpsulate în material incubant, vor putea fi trimise în toate galaxiile cunoscute, iar un senzor ataşat va putea detecta timp de sute de milioane de ani condiţii favorabile pentru apariţia unor oameni proaspeţi, născuţi neprihăniţi din madona ştiinţei. „Posibilitatea unei insule” a făcut deja un caz din urmarea posibilă a acestei „salvări inevitabile”, cu focus pe comunicarea interumană. Dar un alt lucru înspăimântător e şi că tristeţea noastră vine de undeva.

Ce vă doare?

Că suferinţa nu este reciprocă.

George Şerban lucrează sub ameninţarea cu moartea la o teză speculativă despre securitate spaţială. Într-o noapte, un necunoscut i-a mărturisit că Dumnezeu îl urăşte. Bagă mâna în foc la orice oră din zi şi din noapte pentru Tristana Ir. Suferă de amnezie. Ana Blandiana l-a întrebat odată dacă ştie cine a fost George Şerban. Nu e evreu. Pledează pentru o zdrobitoare educaţie raţională. Este editor al publicaţiei The Chronicle (www.thechronicle.ro).

Articol apărut pentru prima dată în ediția print al gazetei Reforma.