Ligia Keșișian despre Alejandra Pizarnik și istoria focului

Un poet poate suporta orice. La fel cum spunem că un bărbat poate suporta orice. Dar nu e adevărat: sunt puține lucrurile pe  care le poate suporta un bărbat. Să le suporte cu adevărat. Un poet, în schimb, poate suporta orice. Creștem cu convingerea asta. Prima afirmație e adevărată, însă duce la ruinare, la nebunie, la moarte.“ (Roberto Bolaño)

 

AP2

Julio Cortazar adora să le scrie prietenilor scrisori pasionante. Poeta argentiniană Alejandra Pizarnik a fost una dintre prietenele intime ale scriitorului. Și-au trimis unul altuia misive de o vastă valoare emoțională, iar Cortazar a încercat mereu să o ajute să-și învingă depresia și să-și depășească stima scăzută de sine. „Forța poetică este a ta, o știi bine, o știm cu toții, cei care te citim; și nu mai trăim în vremurile în care acea forță se opunea vieții și era călăul poetului. Călăii, astăzi, execută alți oameni, nu poeții, nu ne mai rămâne nici măcar acest privilegiu imperial, draga mea. Nu pretind de la tine umilință, servilism, ci să te conectezi cu ceea ce ne învăluie pe toți, poți să o numești lumină sau César Vallejo sau cinemaul japonez: un puls pe pământ, vesel sau trist, dar nu tăcerea renunțării voluntare. Te accept doar vie, doar te iubesc, Alejandra.

Apreciată de scriitorul catalan Enrique Vila-Matas (Bartleby & Co., Parisul nu are sfârșit, etc.) de scriitorul chilean Roberto Bolaño (Detectivii sălbatici, 2666) și de Julio Cortazar (Șotron, Bestiar), Alejandra Pizarnik este una dintre cele mai intense, profunde și originale voci ale literaturii argentiniene, născută la 29 aprilie 1936, la Buenos Aires, într-o familie de imigranți evrei din Rusia. Viața și opera ei poetică sunt învăluite de tragism, suprarealism, o căutare frenetică a sensului vieții, teme pricipale în poezia ei fiind neadecvarea limbajului în exprimarea lumii, definirea realității, frica, iubirea, moartea și înstrăinarea. Alejandra Pizarnik a devenit deasemenea un simbol al feminismului, abordând în poezia sa teme îndrăznețe pentru acele vremuri, ca erotismul, frustrarea, având relații atât cu bărbați, cât și cu femei iar despre jurnalele ei se spune că au fost mutilate de familia sa, din pudoare.

AP1

A început să studieze Filosofie, Litere, Jurnalism și Arte plastice la Universitatea din Buenos Aires însă nu și-a finalizat studiile.

A publicat primele două volume la vârsta de 19 ani (La tierra más ajena, Un signo en tu sombra). Tinerețea ei a fost o alternare de insomnii și euforie. Nereușind să își găsească alinarea în poezie și pictură, o găsește în amfetamine și analgezice.

Pasionată de simbolismul și romantismul francez, cu precădere de operele și suferințele lui Baudelaire, Artaud, Lautréamont și Rimbaud, s-a mutat la Paris, unde a lucrat la revista Cuadernos, a studiat Istoria Religiilor și Literatură franceză la Sorbona și a intrat în cercul lui Julio Cortazar și Octavio Paz. După reîntoarcerea la Buenos Aires, a publicat cele mai importante trei volume de poezie, Los trabajos y las noches (1965), Extracción de la piedra de la locura (1968) și El infierno musical (1971). Pe lângă cele zece volume de poezie scrise până la 37 de ani, când și-a sfârșit viața cu o supradoză de seconal, a mai scris eseuri și proză, opera ei marcantă în proză fiind La contesa sangriente, despre contesa Elizabeth Bathory. „Un poet poate suporta orice.“

Poemele Vrăjitorii (Sortilegios), Nuit du coeur, Cuvântul dorinței (Palabra del deseo) și Extragerea pietrei nebuniei (Extraccion de la piedra de locura) au fost publicate în volumul Extraccion de la piedra de locura, apărut în anul 1968, iar Pelerinaj (Peregrinaje) a apărut în cel de-al treilea volum de poezie al Alejandrei P., Las aventuras perdidas (1958). Niciunul dintre volume nu este publicat în România, poemele de mai jos sunt traduse din spaniolă.

 VRĂJITORII

Iar damele îmbrăcate în roșu pentru durerea mea și cu durerea mea consumate în respirația mea, ghemuite în adâncitura cefei mele ca fetușii de scorpion, mamele în roșu care îmi aspiră puțina căldură emanată de inima mea ce abia pulsează, mie, care a trebuit să învăț singură cum se bea, cum se mănâncă și se respiră, mie, pe care nu m-a învățat nimeni să plâng și nimeni nu mă va învăța, nici măcar marile dame strâns lipite de hăul respirației mele cu bale roșiatice și văluri plutitoare de sânge, sângele meu, doar al meu, pe care eu l-am obținut iar acum vin să mi-l bea după ce l-au ucis pe regele care plutește pe râu și care își mișcă ochii și surâde dar e mort și când cineva e mort, rămâne mort oricât ar surâde, iar marile și tragicele dame de roșu l-au ucis pe cel care plutește pe râu în jos iar eu rămân ca o ostatică posedată.

PELERINAJ

pentru Elizabeth Azcona Cranwell Llamé

Strigam, strigam ca naufragiata fericită

Valurile asasine

Care cunosc numele real

Al morții.

Am strigat vântul

M-am încrezut în dorința mea de a fi

Însă o pasăre moartă

Zboară spre deznădejde

În mijlocul muzicii

În vreme ce vrăjitoare și flori

Taie mâna ceții.

O pasăre moartă numită albastru.

Nu este singurătatea cu aripi

Este tăcerea prizonierei

Este muțenia păsărilor și a vântului

Este lumea furioasă pe râsul meu

Sau gardienii infernului care-mi rup scrisorile.

Am strigat, am strigat

Am strigat la nesfârșit.

NUIT DU COEUR

Toamnei, în albastrul unui perete: fii adăpostul micilor moarte.

În fiecare noapte, pe durata unui țipăt, apare o umbră nouă. Misterioasă și liberă, dansează de una singură. Îi împărtășesc teama de animal foarte tânăr din prima noapte a sezonului de vânătoare.

CUVÂNTUL DORINȚEI

Această textură spectrală a întunericului, această melodie a oaselor, acest suflu al diferitelor tăceri, această coborâre tot mai jos, această galerie întunecată, această afundare fără a te afunda.

Ce spun? Este întuneric și vreau să intru. Nu știu ce altceva să mai spun. (Eu nu vreau să spun, eu vreau să intru.) Durerea în oase, limbajul rupt în bucăți, încetul cu încetul reconstituind diagrama irealității.

Posesii nu am (asta e sigur: în sfârșit ceva sigur). Apoi o melodie. Este o melodie de jale, o lumină lila, o apropiere fără destinatar. Văd melodia. Prezența unei lumini portocalii. Fără privirea ta nu voi ști cum să trăiesc, și asta e sigur. Te trezesc, te resuscitez. Și mi s-a spus să ies în bătaia vântului și să merg din casă în casă să întreb dacă exista.

Trec dezbrăcată cu o lumânare în mână, castel friguros, grădină a deliciilor. Singurătatea nu înseamnă să stai nemișcată pe un ponton, în zorii zilei, privind apa cu nerăbdare. Singurătatea este aceea pe care nu o poți povesti pentru că nu o poți îngrădi pentru că nu îi poți da un chip pentru că nu o poți face sinonimă cu un peisaj. Singurătatea ar fi această melodie ruptă din frazele mele.

 

AP3

 

EXTRAGEREA PIETREI NEBUNIEI

Lumina rea s-a apropiat și nimic nu este sigur. Iar dacă mă gândesc la tot ce am citit referitor la spirit… am închis ochii, am văzut corpuri luminoase învârtindu-se în zăpadă, în locul cu vecinătăți incerte. Nu te teme, nu ți se va întâmpla nimic, nu mai există profanatori de morminte. Liniștea, doar liniștea, monezile de aur ale visului.

Vorbesc după cum se vorbește în mine. Nu cu vocea mea care se încăpățânează să pară umană, ci cu cealaltă, care dovedește că nu am încetat să fiu o creatură a pădurii.

Dacă ai vedea-o pe cea care doarme fără tine într-o grădină ruinată din memorie. Acolo sunt eu, beată de o mie de morți, vorbesc despre mine cu mine doar ca să aflu dacă este adevărat că sunt sub nivelul ierbii. Nu cunosc numele. Cui îi vei spune că nu știi? Vrei să fii alta. Cealaltă tu vrea să fie alta. Ce se întâmplă pe aleea înverzită? Se întâmplă că nu e verde și nici măcar alee nu e. Iar acum te joci de-a sclava, ca să ascunzi coroana acordată cui? Cine te-a uns? Cine te-a sfințit? Locuitorii invizibili ai celei mai vechi amintiri. Pierdută prin propriile fapte, ai renunțat la regatul tău pentru cenușă. Cine îți aduce durere îți amintește de omagiile pe care le primeai. Cu toate acestea, plângi învăluit de o tristețe profundă și îți evoci nebunia și aproape că ai vrea să o extragi din tine ca pe o piatră, pe ea, unicul tău privilegiu. Pe un perete alb, desenezi alegoriile odihnei și întotdeauna este o regină nebună care stă culcată în lumina lunii pe pajiștea tristă din vechea grădină. Dar nu vorbi despre grădini, nu vorbi despre lună, nu vorbi despre trandafir, nu vorbi despre mare. Vorbește despre ceea ce cunoști. Vorbește despre ce vibrează în măduva ta și aruncă lumini și umbre pe chipul tău, vorbește despre durerea nesfârșită din oasele tale, vorbește despre vârtej, vorbește despre respirația ta, despre devastarea ta, despre trădarea ta. Procesul acesta la care mă supun este atât de întunecat, atât de silențios. Vorbește doar despre tăcere.

Dintr-odată, posedată de un presentiment sinistru al unui vânt negru care nu mă lasă să respir, am căutat amintirea vreunei bucurii care mi-ar putea servi ca scut sau armură sau chiar armă. Semănam cu propovăduitorii Ecleziastului: am căutat prin toate amintirile mele și nimic, nimic sub zorii aceștia cu degete negre. Meșteșugul meu (pe care îl practic și în vis) este să invoc și să exorcizez. Când a început nenorocirea? Nu vreau să aflu. Nu vreau decât o liniște pentru mine și pentru toate cele care am fost, o liniște ca un mic bordei pe care îl descoperă în pădure copiii rătăciți. Și cum să știu eu ce va fi de mine când nimic nu rimează cu nimic.

Te rostogolești în prăpastie. Nesfârșita deznădejde, identică și totuși opusă nopții corpurilor unde abia se sfârșește un râu, că apare altul care reînnoadă capetele apelor.

Nu pot trăi fără iertarea apelor. Fără marmura finală a cerului nu pot muri.

E noapte în tine. În curând vei asista la înălțarea curajoasă a animalului care ești. Inimă a nopții, vorbește.

Să mori în cel care ai fost și în cel pe care l-ai iubit, să te învârtești și să nu te învârtești ca un cer furtunos și senin în același timp.

Aș fi vrut mai mult decât atât și în același timp nimic.

Vine și pleacă, vorbind cu el însuși într-un du-te vino singuratic. Încet încet se pierde noțiunea timpului. Ademenitori de concepte. Capcane de vocale. Rațiunea îmi arată ieșirea dintr-un scenariu în care o biserică a fost ridicată în ploaie: femeia-lupoaică lasă vlăstarul în prag și fuge. O lumină sumbră vine de la lumânările urmărite de un suflu răutăcios. Plânge copila lupoaică. Niciun adormit nu o aude. Toate ciumele și năpastele pentru cei care dorm liniștiți. Această voce avidă venită din tânguiri străvechi. Exiști cu adevărat, te deghizezi într-o mică asasină, ți-e frică de tine în fața oglinzii.

Să mă scufund în pământ iar pământul să se închidă deasupra mea. Extaz înjositor. Tu știi că te umileau chiar și atunci când îți arătau soarele. Tu știi că niciodată nu vei ști să te aperi, că îți dorești doar să le arăți trofeul, vreau să spun cadavrul tău, ca să-l mănânce și ca să-l bea.

Sălașurile alinării, recunoașterea inocenței, bucuria neadjectivală a trupului.

Dacă o pictură prinde viață dintr-odată iar băiatul florentin pe care îl privești cu ardoare îți întinde mâna și te invită să rămâi lângă el întru bucuria teribilă de a fi un obiect al admirației și mirării. Nu (am spus), ca să putem fi doi, trebuie să fim diferiți. Eu mă aflu în afara ramei, însă amândoi ne dăruim în același fel.

Fire de iarbă, păpuși fără cap, eu mă strig, eu mă strig toată noaptea. Iar în visul meu, o caravană de circ plină cu corsari morți în sicriele lor. O clipă mai devreme, dichisiți și cu petice negre pe ochi, căpitanii săreau de pe o brigantină pe alta, ca valurile, frumoși ca sorii.

Așa cum am visat căpitanii și sicriele colorate delicios, acum mă tem de toate lucrurile de care am grijă, nu de un cufăr al piraților, nu de o comoară bine îngropată, ci de o sumedenie de lucruri în mișcare, de o mulțime de figurine albastre și aurii care gesticulează și dansează (dar de povestit nu povestesc), iar mai departe este spațiul negru – lasă-te să cazi, lasă-te să cazi – pragul celei mai înalte inocențe sau poate că doar al nebuniei. Îmi înțeleg teama față de o revoltă a figurinelor albastre și aurii.  Inimă împărțită, inimă împărtășită, am cutreierat și rătăcit prea mult ca să mă aliez cu copilul pictat ca obiect al contemplării, cu toate acestea, după ce am analizat culorile și formele, m-am trezit făcând dragoste cu un băiat viu în același moment când cel din tablou se dezbrăca și mă poseda din spatele pleoapelor închise.

Zâmbește iar eu sunt o marionetă roșie minusculă cu o umbrelă cerească eu intru prin zâmbetul lui și îmi construiesc căsuța pe limba lui eu locuiesc în palma mâinii lui își închide degetele o pulbere aurie un pic de sânge adio o adio.

Ca o voce nu prea departe de noapte arde cel mai concret foc. Fără piele sau oase umblă animalele prin pădurea făcută scrum. Odată cântecul unei singure păsări te-a apropiat de căldura cea mai ascuțită. Mări și diademe, mări și șerpi. Te rog, privește cum micul craniu de câine suspendat de tavanul albastru se balansează cu frunze ofilite care tremură în jurul lui.

Crăpături și găuri în persoana mea scăpată dintr-un incendiu. Să scrii este să cauți în tumultul celor arși osul brațului corespunzător osului piciorului. Amestec mizerabil. Eu restaurez, eu reconstruiesc, eu umblu așa înconjurată de moarte. Și fără grație, fără aureolă, fără armistițiu. Iar acea voce, acea elegie adusă unei cauze originare: un țipăt, un suflu, o respirație printre zei. Eu îmi povestesc ajunul, iar tu ce poți? Ieși din vizuina ta și nu înțelegi. Te întorci în ea și nu mai contează dacă înțelegi sau nu. Ieși din nou și nu înțelegi. Nu ai unde să respiri iar tu vorbești despre suflul zeilor.

Nu-mi vorbi despre soare pentru că aș muri. Du-mă ca pe o mică prințesă oarbă, ca atunci când se face toamnă într-o grădină încet și cu băgare de seamă.

Vei veni la mine cu vocea ta de-abia colorată de un accent care mă va face să-mi amintesc de o ușă deschisă, cu umbra unei păsări cu nume frumos, cu ce lasă acea umbră în memorie, cu ce rămâne după  ce vânturi cenușa unei tinere moarte, cu urmele care dăinuiesc pe foaie după ce ai șters desenul care ilustra o casă, un arbore, soarele și un animal.

Dacă nu a venit e pentru că nu a venit. E ca atunci când se face toamnă. Nu așteptai nimic de la venirea ei. Așteptai totul. Vieții umbrei tale: ce vrei? Desfășurarea unei sărbători delirante, un limbaj fără limite, un naufragiu în propriile tale ape, o, lacomo!

La fiecare oră, în fiecare zi, aș vrea să nu fie nevoie să vorbesc. Figuri de ceară ceilalți și mai ales eu, care sunt mai alta decât ei. Nu am altă pretenție de la acest poem decât să-mi deznod gâtlejul.

Repede, vocea ta cea mai ascunsă. Se transformă, te transmite. Atâtea de făcut iar eu mă desfac. Te excomunică din tine. Sufăr, mai departe nu știu. În vis, regele murea de iubire pentru mine. Aici, cerșetoare mică, te imunizează. (Și încă ai chip de copilă; peste mai mulți ani, nu te vor mai plăcea nici câinii.)

corpul meu se deschidea la conștientizarea existenței mele

și a ființelor mele confuze și difuze

corpul meu vibra și respira

conform unui cântec acum uitat

eu încă nu eram fugara muzicii

eu cunoșteam locul timpului

și timpul locului

în dragoste eu mă deschideam

și ritmam în vechile gesturi ale amantei

moștenitoarea viziunii

unei grădini interzise

cea pe care a visat-o, cea care a fost visată. Peisaje extraordinare pentru cea mai credincioasă copilărie. În lipsa ei – ceea ce nu e mult – vocea care jignește are dreptate.

Luminozitatea tenebroasă a viselor înecate. Apă dureroasă.

Visul prea târziu, caii albi prea târziu, plecare cu un cântec prea târziu. Cântecul pulsa în inima mea iar eu am plâns pierderea unicului meu bine, cineva m-a văzut plângând în vis iar eu am explicat (în limitele raționalului) prin cuvinte simple (în limitele raționalului), cuvinte bune și neîndoielnice (în limitele raționalului). Mi-am adunat persoana, am scos-o din frumosul delir, am surprins-o ca să calmez spaima pe care o avea cineva că aș putea muri în casa lui.

Și eu? Pe câți i-am salvat eu?

După ce m-am plecat în fața suferinței celorlalți, după ce m-am redus la tăcere pentru onoarea celorlalți.

Îmi înapoiam roșia violență esențială. Sexul adânc în inimă, drumul spre extaz între picioare. Violența mea cu vânturi roșii și cu vânturi negre. Adevăratele sărbători au loc în trup și în vise.

Porțile inimii, câine bătut, văd un templu, tremur, ce se întâmplă? Nu se întâmplă. Eu prezentam o scriitură completă. Animalul zvâcnea în brațele mele vestind organe vii, căldură, inimă, respirație, toate muzicale și silențioase în același timp. Ce înseamnă să te traduci în cuvinte? Și proiectele perfecționării pe termen lung; măsori în fiecare zi probabila elevare a spiritului meu, dispariția greșelilor mele gramaticale. Visul meu este un vis fără alternative și vreau să mor după legile obișnuite care ne asigură că să mori înseamnă să visezi. Lumina, vinul interzis, vârtejurile, pentru cine scrii? Ruinele unui templu uitat. Dacă ar fi posibil să sărbătorești.

Vederea îndoliată, sfâșiată, a unei grădini cu statui sparte. La marginea zorilor te dor oasele. Ești sfâșiat. Te previn și te-am prevenit. Ești dezarmat. Îți spun, ți-am spus. Te dezbraci. Ești deposedat.  Te desprinzi. Te-am prevenit. Dintr-odată s-a desfăcut: nicio naștere. Te duci mai departe, te stăpânești. Doar tu cunoști acest ritm fracturat. Acum jefuirile tale, le aduni una câte una, plictiseală mare, unde să le lași. Să o pot avea aproape, mi-aș fi vândut sufletul în schimbul invizibilității. Beată de mine, de muzică, de poeme, de ce nu am spus de vidul de absență. Într-un imn ponosit se învârtește plânsul pe chipul meu. Și de ce nu spuneți nimic? Pentru ce această mare liniște?

 Ligia Keșișian este curatorul Balkanik Festival și director artistic la Caravana Metropolis-Cinema în aer liber, KINOdiseea – Festivalul Internațional de Film pentru publicul tânăr, Nomad IFF. Cititor, cinefil profesionist, poetă (în curs de apariție volumul Mici cutremure la Editura Charmides) și fotograf călător.