Mihaela Fîntînaru: Lei e la Badante

La intersecția dintre o alee măturată de frunze deja îngălbenite și un arc înalt acoperit cu trandafiri roșii încă proaspeți, ora prânzului este anunțată cu liniștea mării la sfârșit de vară: badantele au ieșit la plimbare.

1

Vă rog, lăsați dicționarele. Niciunul nu vă va explica cine este cu adevărat femeia care îngrijește bătrâni.

După șase zile petrecute în mijlocul Vienei și o vacanță lungă la Paris, să mă aflu aici în mica Brugnera, între bănci toate de un verde pin, înconjurată de femei nici una sub cincizeci de ani, nici una vorbind românește, nici una băgându-mă în seamă, pare a fi rezultatul unei călătorii căreia i-am pierdut controlul. Îmbrăcată la nimereală, aproape nepieptănată și capabilă să înțeleg doar frânturi din italiana pe care aceste doamne o răsucesc cu dexteritate, stau neclintită în stânga unei bănci dintr-un șir lung de bănci de- a lungul unei alei șerpuite ce înconjoară renumita Villa Varda. În fața mea, fantoma unei arhitecturi demult stinse încă străbate culoarele vieții cândva privilegiate. Arcadele cu vârf ascuțit și ferestrele înalte îmi sar primele în ochi. Recunosc eleganța stilului gotic nou, simbol al bunăstării familiilor de nobili. Abundența unei vegetații vizibil reconstituite recent e mai degrabă ecoul unui formidabil peisaj englezesc care odinioară resuscita simetria franțuzească. Lavanda, clopoțeii și buchete de bujori, spectaculoasele hortensii și înălțătorii trandafiri cățărători, sunt toate aici, rezistente în fața vântului atavic.

Tind să cred că undeva în spatele tabloului vivant în fața căruia mă pierd se ascunde vreo relicvă care descuie secretele celor ce cândva locuiau în majestuoasa Villa Varda.

Acum ei nu mai sunt. Mai bine. În această zi de septembrie anunțat de vântul ce în curând va dezveli cedrii din fața vilei până la scheleți, n-ar fi fost nimeni care să tragă cu ochiul la rutina înaltei clase italienești.

Un fior pe șira spinării mă trezește din visare. În dreapta mea un șir de trei femei dau pe rând din cap la auzul unei istorisiri. Ascultă atente, fără să le scape vreun zâmbet, vreo încruntare, orice gest care să le dea de gol. Aud „matina”, „fragole” și „bambini”. Deci ceva cu dimineață, fragi și copii. Clar. N-am înțeles nimic. Însă urmăresc participantele cu ochiul unui amator ce sunt.

Cea mai din dreapta, cap de linie, cea mai roșcată dintre toate. Sub bretonul ușor buclat, două cercuri de albastrul unui iceberg pierdut în Atlanticul de Nord. Cu gâtul acoperit de gulerul unei cămăși cu pliuri mărunte, am impresia că mă uit la o statuie. O statuie de bronz cum numai în Grecia Antică ai fi putut găsi. Numită Cici. Știu. Mi s-a spus azi dimineață când am ajuns în Brugnera.

Urmează doamna Tatiana. Pe doamna Tatiana am cunoscut-o în urmă cu o jumătate de oră. Sub un metru șaizeci, mers mărunt și fruntea străbătută de riduri. Un jerseu simplu cărămiziu descoperă o rochie albastru închis cu flori mici, subțiri și albe. Doamna Tatiana a întârziat la rendez-vous. Când a ajuns, am înțeles de ce.

Numărul trei, lângă mine, Adriana are cincizeci și cinci de ani dar nu pare a avea o zi peste patruzeci. Căruntă și cu o privire senină precum o livadă de piersici în floare, tunsoarea ei bob îmi amintește de Ellen Burstyn. Mâinile obosite, crestate de linii adânci – ecoul anilor de muncă asiduă a câmpului. Recunosc aceste crestături. Mama le avea. Bunica le avea, iar înaintea ei o linie lungă de femei.

Urmez eu, ieșită din rândul celor trei suficient cât să le văd privirile în continuare ațintite curios asupra povestitorului.

Povestitorul, în stânga mea. Își mișcă mâinile cu o grație care nu știu cum a supraviețuit atâtor ani de trudă. Liniștea cu care povestește despre copii și fragi și ceva legat de ambele, deși erodată de loviturile unei vieți pe care doar muncitorii în carierele de marmură ar putea-o înțelege, îmi este familiară precum avioanele cu reacție care atunci când eram copil împărțeau cerul în zeci de forme geometrice improbabile. La cincizeci și patru de ani, mama împlinește zece ani de când și-a făcut cele două bagaje și cu o inimă de leu, a plecat spre o țară ai cărei oameni nu-i cunoștea, a cărei limbă n-o vorbea, lăsând în urmă o casă, o viață și o puștoaică de optsprezece ani care îi explica insistent de ce ar numi cineva o carte „Greața”. Urma Olimpiada Națională de Filosofie și mă pregăteam intens. Ce știam eu despre sufletul ei speriat. Știam doar că nu voi mai avea cui să împărtășesc cum existența precede esența și că habar n-am ce să fac în legătură cu asta.

Cele trei izbucnesc în râs. Un râs natural precum frunzele care încep să se aștearnă la picioarele noastre. Un râs puternic, cathartic. Încă un moment în care îmi doresc să fi știut limba italiană cel puțin cât s-o înțeleg.

Probabil v-ați întrebat deja de ce patru românce vorbesc italiană. Eu de cel puțin două ori. Răspunsul încă lipsește. Ori sunt incapabilă să îl văd. Sigur a doua. Și sigur are legătură cu cercul în compania căruia mă aflu, mai larg decât ați aflat deja.

Două dintre cele trei sunt însoțite.

La dreapta doamnei Cici, o bătrânică adunată precum o foaie de hârtie într-un cărucior cu rotile își numără zilele. Sau regretele. Sau bucuriile. N-am cum să știu. Nimeni nu are. Suptă fără milă de scleroză multiplă, paralizată de la gât în jos, singura ei putere a rămas să îngâne din când în când câte o șoaptă spulberată de vânt. Mai devreme a schițat și un zâmbet. Pentru câteva secunde ochii ei mici au luptat să se ridice însă eșecul nu a demoralizat-o. Dimpotrivă.

-Si, la signora Alma fa una torta de fragole deliziosa, se intoarce deodată doamna Cici, zâmbește și zice către bătrânica ce schițează o a doua încercare de a își ridica privirea, un al doilea eșec, un al doilea zâmbet.

Reușita mea? Am înțeles zece cuvinte în italiană de la un capăt la altul. La signora Alma însă n-are nevoie de cuvinte. Știe să vorbească și fără.

Doamna Tatiana este de asemeni însoțită. Într-un al doilea scaun cu rotile, cu spatele spre măreața vilă, cu fața spre noi – sau poate spre teii ce încă umbresc aleile neregulate – un suflet bătrân țintuit ca într-un tablou de Jan Brueghel. Natură moartă mai vie ca oricând. Doamna Paola. Cândva cei mai frumoși dintre tinerii din Brugnera se înghesuiau la ușa părinților ei. Mi-a spus mama. Acum, orice putere a corpului i-a fost sfărâmată de un atac cerebral. Doamna Tatiana îi fixează scaunul cu rotile astfel încât să nu o piardă din vedere. Aceeași doamnă Tatiana o urmărește îndeaproape, neclintit, parcă încercând să-i citească gândurile încuiate în corpul anesteziat. Cu mâinile brăzdate de trecerea anilor săraci, ea împinge căruciorul doamnei Paola zi de zi. O ridică, o spală, o îmbracă, o dezbracă, îi gătește, o hrănește, îi zâmbește și îi vorbește despre cum a udat toate florile și a tuns iarba, despre cum rozmarinul e numai bun de cules și cum o să îi pregătească o porție delicioasă de cartofi la cuptor. Știe că îi plac. Doamna Tatiana nu vorbește prea mult, e mai degrabă un Hesse în corpul unei moldovence din Iași, politicoasă, blândă, pentru mulți ursuză, secretoasă. Însă, nu mă surprinde, mamei îi povestește cele mai nesemnificative detalii din cele mai nesemnificative zile. Mama ascultă cu aceeași liniște ancestrală pe care o cunosc atât de bine, iar dacă o întreb mi le spune și mie.

Azi mama e însoțită doar de mine, iar doamna Adriana pesemne că se bucură de ziua ei liberă. De fapt, azi e duminică, iar duminica este zi liberă pentru toate badantele din Brugnera. Rareori însă îi lasă în urmă pe bătrânii schingiuiți de boală și singurătate. Și ca un electroșoc, răspunsul: femeile astea nu vorbesc în italiană pentru ele, ci pentru bătrânele cu un pas în lumea cealaltă. Coafurile mereu proaspete și parfumurile fine, niciun semn al prosperității femeilor care muncesc în Italia, sărmanele…Doar încercări de a le reaminti bătrânilor pe jumătate morți bucuria vieții. N-aveți cum să înțelegeți… Ar trebui să fiți aici. Pentru că vedeți voi, micul Brugnera este doar unul dintre orașele din nordul Italiei în care renumita bunăstare a zonei se face evidentă. În liniștea tipică cartierelor de lux, zeci de flori în culori exotice împrejmuiesc fațadele elegante ale caselor. Înăuntru splendoarea continuă, iar locuitorii, deși unii abia mai merg, alții nu își amintesc unde sunt, iar alții precum doamna Paola își duc cu demnitate soarta de stane de piatră, completează imaginea de invidiat a gospodăriei înstărite. În spatele imaginii, Alzheimer, scleroza în plăci, schizofrenia, distrofia musculară și epilepsia îngenunchează fără milă mame, soții, frați, lăsând în urmă doar amintirea mută a eleganței desăvârșite. Cel puțin asta s-ar întâmpla, dacă luptătoare precum femeile în mijlocul cărora mă aflu nu s-ar încăpățâna să le ofere un final demn. Nu vă imaginați că italienii sunt copleșiți de recunoștință, o nu, iar dovada de azi dimineață n-are nevoie de completare. Împreună cu mama ajung în fața casei Gianini, familia pentru care mama lucrează de șapte luni. Facem doi pași înainte iar doamna Tona, chircită la cei o sută trei ani într-un spectaculos scaun edwardian, fără nicio introducere, murmură către poștașul ce soarbe dintr-o ceașca mică și albă:

-Lei e la badante. E lei e la figlia della badante.

Iată. În fața poștașului, mama, ființa asta nefinită, e redusă la trei silabe menite să desemneze nu numai funcția ei mică în imensa casă aristocrată ci și rolul de îngrijitoare în comunitatea opulentă. Sute de femei, românce, filipineze, bulgăroaice, chinezoaice. Toate, „badante” și nimic mai mult, italienii uitând că la rândul lor sunt popor de imigranți, sărăciți și înfometați de cel de-al Doilea Război Mondial.

Povestea cu fragi a luat sfârșit și văd cum doamna Adriana zâmbește cu afecțiunea unui camarad. Cu siguranță o poveste pe care doar o badantă ar putea-o înțelege cu adevărat. Un moment de liniște reduce scena la fâșâitul frunzelor și parfumul trandafirilor roșii pe care vântul îl împrăștie în jur. Doamna Alma își mișcă încă o data buzele sub forma unui zâmbet neterminat. Parfumul a ajuns și la ea. Mama își întoarce fața spre mine și în zâmbetul ei văd căldura unei după-amiezi fără început și fără sfârșit. Știu ce înseamnă mâna lăsată ușor pe piciorul meu stâng: „Te simți bine aici? Cum ți se par doamnele? Doamna Alma te place, să știi. Nu zâmbește de față cu oricine. Ți-e frig? Vine toamna, s-a făcut deja frig. Dar ție îți place asta. Ți-e foame? Vrei să plecăm? Vrei să intri în vila Varda să vezi cum e?” Nici nu apuc să termin gândul că deodată doamna Adriana zice:

-Mihaela, poți să intri în vila Varda dacă vrei, e deschis și duminica.

Doamna Adriana, telepat. De data asta în română. Clar, doamna Adriana vorbește cu mine și doar cu mine, și îmi spune ce nici nu știam cât de tare vreau să aud.

-Încă există biroul la care familia Mazzoleni scria scrisori cine știe cui, poate altor nobili. Și o frescă în camera din dreapta – adaugă indicându-mi cu mâna plutind în aer – care s-a conservat cât s-a putut de bine. Și vezi că în spatele vilei e și o capelă. Nu e întotdeauna deschisă dar are un turn gotic care ție o să îți placă sigur.

Ah, știam eu, îmi spun în timp ce o ascult pe badanta Adriana și simt cum doar acum încep să înțeleg de unde izvorăște zâmbetul tovărășesc pe care îl rezervă mamei. O complicitate care pesemne s-a născut din ani la rând de muncă obositoare și umilitoare, de care mama nu s-a plâns nici măcar o dată. Nu mie.

Gândul mă întristează, dar nu mă surprinde. O viață întreagă ostenită pe câmpurile moștenite de la bunicul ei, iar el de la bunicul lui. Și totuși, când se întorcea de la școală după unșpe kilometri de mers pe jos, și desigur nimeni nu o aștepta cu somon și brânză Gouda, își făcea o mămăligă, rupea o bucată, o învârtea în palme, în mijloc punea brânză proaspătă de vacă și o lăsa pe jar până se rumenea frumos. Salivez doar gândindu-mă. Când avea nouăsprezece ani și începuse să predea franceză la școala primară, i s-a oferit oportunitatea de a se muta la București unde urma să devină profesor titular. A răspuns că și copiii de la sat vor să învețe franceză. Ce mamă ingenuă. Credea că poate schimba lumea prin puterea imaginației. Ei bine pe a mea a schimbat-o iar totul a început într-o zi de februarie în care iarna se dusese demult. Parcă mă și văd. Sunt în drum spre casă. Privirea în jos, coada între picioare. Mă întorc de la Olimpiada de Matematică. Deschid ușa. Mama în dreptul ușii, cu o privire mai ceva ca lama unui cuțit. Nu scoate niciun cuvânt. Ar fi redundant. Simt cum îmi tremură picioarele iar sângele parcă vrea să-mi țâșnească prin obraji. Cu privirea ațintită pe podea, nu îndrăznesc să o privesc în ochi în timp ce singurele două cuvinte de care sunt în stare își fac loc printre buzele încleștate: „am fugit”. Mă topesc în râuri de rușine. Închid ochii. Pentru o secundă am impresia că dacă îi deschid, totul va fi fost un vis urât. Nici dacă aș putea n-aș ști ce să fac. Cele câteva secunde de tăcere trec mai greu decât plumbul. De acolo de sus, mama urmărește supliciul prin care trec și ce se petrece în mintea ei, ei bine, pentru mine rămâne un mister. „Ai fugit pentru că n-ai știut sau pentru că ți-a fost frică ?”. Nici azi nu știu care e răspunsul adevărat la întrebarea ei, însă ce s-a întâmplat în ziua următoare, după ore și ore de remușcare, mi-a fost prima lecție despre a greși și a recunoaște. Pe un raft în bucătărie, o casetă. Pe casetă, am aflat mai târziu in aceeași zi, vocea lui Antoine de Saint-Exupéry povestind despre aterizarea catastrofală în Tripoli a avionului pe care îl pilota, în 1936. Acompaniat de mecanicul de zbor, Antoine de Saint-Exupéry și camaradul său supraviețuiesc în mod miraculos dezastrului iar dupa câteva zile de dezhidratare în deșert, beduinii îi găsesc întâmplator și îi salvează. Un miracol: eroul primilor mei ani supraviețuise unei prăbușiri, iar eu țineam dovada în mâini.

„-Viens jouer avec moi, lui proposa le petit prince. Je suis tellement triste…

-Je ne peux pas jouer avec toi, dit le renard. Je ne suis pas apprivoisé.”

Ah mama, făuritor de miracole, povestitorul copilăriei mele. Parcă o și aud:

„-Il y a des chasseurs sur cette planète-là ?

-Non.

-Et des poules ?

-Non.

-Rien n’est parfait, soupira le renard.”

Un zâmbet necontrolat îmi apare pe buze. Mă uit la femeile distrase de un tunet ce răsună în depărtare, iar în sinea mea râd la ecoul celei mai bune glume pe care am auzit- o vreodată.

Vă întrebați de ce franceză? „Pentru că nicio altă limbă nu curge în râuri de lapte și miere așa cum face franceza”, răspunde mama într-o oarecare zi dintr-un oarecare an. Așa am aflat eu că râurile de lapte și miere există și curg. Ani mai tarziu, mă mângâie cu aceeași atingere de foc în timp ce privesc în ochii ei ca două tuneluri spre centrul universului și mă recunosc așa cum sunt: mândră să fiu „la figlia della Badante”.

Mihaela Fîntînaru este Scriitor și Producător de Conținut Online, cu experiență în Marketing Digital de peste 5 ani. Când face pauză de la mediul virtual, Mihaela se dedică activității de Hairstylist. O puteți contacta la mikifintinaru@gmail.com sau Skype mihaela.fintinaru.