Mihnea Mihalache-Fiastru: Self-interview

DSC_0009_bun

Q: Fiastru ?

A: Mhhh, aș prefera Mihnea. Adică eu, când mă gândesc la mine, sunt Mihnea, același care eram în cea mai veche amintire a mea, când aveam 3 ani. Povestea asta cu “Fiastru”, personificarea asta sau obiectificare sau cum vrei să-i zici, pe lângă faptul că mi se pare datată, e așa, divertisment pentru cetățeni, ca să zic așa. Nu întâmplător oamenii cei mai apropiați nu s-au gândit niciodată să-mi spună “Fiastru”.

Q: Te supără Fiastru ?

A: La început mi-a plăcut, cred că atunci aveam și mai puțin control pe mine și mă încântam mai ușor. Dar, mă rog, asta e mai puțin important, e mult spus “mă supără”, dimpotrivă, îmi convine, e o graniță între mine și lume. “Fiastru” e un protocol care mă protejează, când cineva mi se adresează cu “Fiastru”, deja am stabilit niște reguli. Singura chestie e că mi se pare puțin cam vechi “Fiastru” ca simbol și pachet cultural, una era când m-au descoperit oamenii în 2011 sau 2012, alta e 2015. Mi-ar plăcea să evoulăm, să mai explorăm.

DSC_0493_bun

Q: Hai, lasă vrăjeala, ia zi, ai făcut ceva mai penibil ca un self-interview până acum ?

A: Niciodată ceva mai penibil, într-adevăr. Chestia asta cu self-interview mi se pare post ego, narcisism, buricul pământului și ce alte cuvinte și expresii mai vrei tu pe tema asta.

Q: Ai zis ceva de o amintire de la 3 ani. Detaliază, te rog.

A: Am zis, da. Nu știu dacă chiar e cea mai veche amintire a mea, dar e prima pentru care există timpul ca reper. Eram la bunicii mei din Văcărești, de la Vila 3, chiar lângă școala 97 și stăteam pe capacul de la veceu, iar bunică-mea, Nini, spăla rufe în cadă . Am întrebat-o: “Nini, dar tu câți ani ai ?” și ea mi-a răspuns: “55 de ani”. Îmi amintesc exact momentul și acest schimb de replici. Acum, dacă Nini avea 55 de ani și ea e născută pe 1 noimebrie 1930, asta înseamnă că amintirea mea s-a petrecut în 1985 sau 1986 până în 1 noimebrie. Eu sunt născut pe 10 octombrie 1982, asta înseamnă că aveam 3 ani. 4 ani, 4 ani și o lună, maxim.

DSC_0015_bun

Q: Ești obsedat de Văcărești și București, cred că ai plictisit pe toată lumea cu chestia asta.

A: Ești prost, hahaha. Orașul ăsta al nostru a avut și are povestitorii lui, dar i-au lipsit aceia de care avea nevoie. Povestitorii Bucureștiului nu au avut și încă nu au capacitatea de a crea o mitologie a Bucureștiului sau, măcar, a unor părți din el. Singurii care au știu să construiască o mitologie a orașului, deși nu au vrut asta, au fost lăutarii din Văcărești-Cărămidari sau Ferentari. În rest nu am avut și nu avem așa ceva, povestitorii orașului au ratat, s-au orientat către lucruri care erau, de fapt, neesențiale. Aici ar urma o întreagă discuție, de ce au făcut asta și intervin tot felul de argumente culturale, că au scris despre București diverși “încântați” care nu înțelegeau, de fapt, orașul și care nu crescuseră aici și așa mai departe. Și acum se întâmplă același lucru, cea mai mare parte a mediului artistic-cultural se concentrează pe tot felul de personaje marginale lipsite de orice fel de relevanță pentru București. Vin și dispar, se bucură de un val de popularitate de jumătate de an, un an și gata cu ei, între Bruce Lee din canal și Cici Balerina din Parcul Operei din anii ’90 nu e nicio diferență. În 5 ani de acum încolo nimeni nu o să mai știe cine a fost Bruce Lee, așa cum acum nimeni nu mai știe acum cine a fost Cici Balerina. Personajele sau personajul sunt doar o parte din tabloul legendei urbane. Mai sunt și locurile, mai sunt și întâmplările. Cici Balerina și Bruce Lee nu vor fi însemnat ceva pentru București, dar, de exemplu, clubul Control, da. Ăsta e motivul pentru care insist cu poveștile despre București și Văcărești, încerc, atât cât pot și mă pricep să scot la iveală o legendă acolo unde ea nu se vede, dar există, cred că e datoria mea față de cartierul și orașul în care m-am născut și am trăit și pe care, vreau, nu vreau, le iubesc.

DSC_0140_bun

Q: Pozele tale au legătură cu Bucureștiul ?

A: Pozele mele au legătură cu mine, iar eu am ceva legătură cu Bucureștiul, așa cum am zis. Dar nu, pozele mele nu sunt despre București.

DSC_0675_bun

Q: Ce-ai mai făcut în ultimul timp ?

A: Am scris mult. Asta fac și acum pentru Reforma, joaca asta de self-interview. În timp ce scriam vorbeam cu o prietenă, Lina și mă întreba ce întrebări îmi pun.

Q: Ce-ți place să faci mai mult, poze sau să scrii ?

A: Hm, greu. Pentru mine “se simte” ca și cum aș scrie și atunci când fac poze, nu știu dacă are foarte mult sens ce spun. Poze, mă rog, nici nu știu dacă sunt poze, imagini, să le zicem. Mă bucură foarte mult să fac și una și cealaltă. Sigur, de scris, scriu din 2001, deși și imaginile mi-au intrat în ADN, chiar dacă au doar 4 ani. Cert e că și atunci când scriu și atunci când fac imaginile astea cu telefonul meu, sunt niște compoziții. Textele sunt niște construcții mai complexe , mai așezate, mai discrete. Imaginile sunt ca niște haiku ale vieții mele de zi cu zi. Și scrisul și imaginile îmi aduc puțină emoție pozitivă. Sunt mai fericit după ce am terminat un text și îl văd publicat, dar cred că e și normal să fie așa, e mai mult de lucru la un text, chiar dacă eu scriu destul de repede.

DSC_0362_bun

Q: Te mai întreabă lumea “ce sunt” imaginile tale ?

A: Evident, asta mă întreabă de 4 ani, de ce nu ar face-o în continuare ?! Ce vreau eu să spun și ce cred că nu s-a înțeles e ca nu cumva să-și închipuie cineva că nu aș putea să scriu cel puțin o sută de pagini despre aceste imagini, pe diferite concepte. O sută de pagini pentru fiecare concept: ba că sunt selfie, ba că sunt autoportrete, ba că ar fi o formă de performance, ba că sunt imaginile unor istorii personale, ba că, ba că, ba că. Aș putea să fac toate astea sau oricare dintre ele, pot să inventez orice și să spun că imaginile astea sunt acea invenție și de ce și asta nu pentru că aș fi eu vreun individ excepțional, ci pentru că ar fi ceva ce ar ține de inteligență moderată. Dar întrebarea e, de ce aș face așa ceva ? Un astfel de demers e ceea ce eu aș numi “artă pe hârtie”, iar eu nu știu să fac pe hârtie altceva decât să scriu. În afară de asta, adevărul cel mai curat este acela că nici eu nu știu exact ce sunt aceste imagini, dar cred că e bine pentru ele că nici eu nu știu. De-a lungul timpului am tot crezut despre ele că sunt diferite chestii. Acum cred că sunt o formă de explorare și descoperire a sinelui, o călătorie prin viață cu telefonul mobil, internet și public. Poate peste două luni o să mi se pară că sunt altceva. Foarte bine, cu cât nu le dau și nu îmi dau o definiție clară, cu atât imaginile rămân libere să exploreze. Sigur, înțeleg că sunt unii care au nevoie de etichete, înțeleg și de ce, dar nu sunt dispus să le sacrific pentru ca cineva să-și dea seama dacă îi plac imaginile sau nu. Pentru că asta ar presupune o etichetă, o limitare, mintea mea ar înceta să fie liberă în aceste imagini o dată ce ele ar fi definite. Ce mi se mai pare interesant e că mulți au nevoie de o etichetă pentru aceste imagini, dar nimeni nu are nevoie de una pentru ceea ce scriu. Nimeni nu m-a întrebat vreodată “Ce sunt” ? Oare de ce ? Mă gândesc că ar putea, la fel de bine, să mă întrebe: “Bă, tu ce scrii ? Articole ? Eseuri personale ? Memorii ? Jurnal ?”. Nu de alta, dar nici la o astfel de întrebare nu aș ști să răspund. Probabil că aș spune: “Nu știu ce scriu, texte. Niște texte”.

DSC_0160_bun

Q: Ce face Zero ?

A: E aici cu mine în pat, doarme în spatele meu. Mi-ar plăcea să facă pui, adică nu că mi-ar plăcea mie, cred că ar fi ceva bun pentru el. Și am vorbit cu o prietenă, Wanda, să facem un fel de material cu Zero și să-i căutăm iubită pe internet. Vă rog și pe voi și pe cititorii voștri, dacă cunosc o fetiță rasa German Pinscher, să-i facem cunoștiință cu Zero.

DSC_0404_bun

Q: Zi și tu niște nume din cultură, să sune bine !

A: Ah, nu-mi place asta. E prima dată când vorbesc despre chestia asta. Nu știu de ce, niciodată nu am povestit despre ce am citit, văzut decât cu prietenii foarte apropiați. Mi-a fost întotdeauna rușine, nu știu de ce. Poate pentru că am crezut că dacă există vreun fel de educație, trebuie să se vadă, nu s-o vorbești. Sau poate din cauza unor probleme de self-esteem sau poate din cauza unui mix din ambele. Cine știe, cert e că e ceva despre care nu vorbesc. Acum, cultura în care m-am format eu nu e prea modernă sau cool în vreun fel, sunt autori pe care i-am asimilat la un nivel celular, aș spune, cu ghilimele de rigoare și asta e tot. O să înșir, așa, câteva nume, fără să mă gândesc prea mult: J.W. Goethe, Sheridan Le Fanu, Jean-Pierre Melville, Henry James, Federico Fellini, Lafcadio Hearn,  F.W Murnau, Dan Armeanca, Adi Minune.

Q: Ce urmează în viitor ?

A: Scriu, am mult de scris. Sper să iasă chestii tari. Și pe Reforma o să scriu ceva. În rest, nu știu, planuri sunt multe, dar să vedem, le iau pe rând.

DSC_0743_bun

Q: Mai ieși ?

A: Mai rar, cred că viitorul going out-ului va fi în bucătării și case, din câte se pare. Exista un nucleu de oameni care ieșeau mult în oraș și la petreceri care, acum, s-a spart. O să vedem ce urmează, dacă se mai reconfigurează ceva, dacă nu. Dar nu resimt vreo pierdere, adică cu prietenii cu care vreau să mă văd, mă văd oricum, ne adunăm în bucătărie la Casa Jurnalistului sau ieșim prin alte locuri sau mergem prin parcuri sau facem tot felul de alte chestii.

DSC_0026_bun

Q: Fiastru, îmi pare rău, dar m-am plictisit de tine. Te pup!

A: Sunt Mihnea pentru tine. Și și eu m-am plictisit de tine, mai ales că vorbim toată ziua. Pa!

Mihnea Mihalache-Fiastru s-a născut și trăiește în București, unde spune că a aflat că școala românească, la orice nivel, e o traumă la fel de mare ca mersul la stomatolog în perioada dinților de lapte. A lucrat în presa de entertainment zece ani, iar acum scrie ce vrea şi doar unde are prieteni. Lucrează constant cu texte și imagini cu el pe care și le face singur cu telefonul mobil, la ceva ce nu știe nici el, exact, ce e și dacă va reuși, care are ca temă și subiect sinele, explorarea eului și exprimarea lui în timp real.