Sorin Vidis & Bogdan Boghițoi: Cel mai frumos sport (proiectul fotografic oina: o discuție)

Sec prezentat, proiectul nostru fotografic încearcă vorbească despre oină așa cum e ea în 2014. De ce ne-am apucat de asta? Care este interesul? Desigur există curiozitatea pură, care ne-a îndemnat să vedem ce se mai întâmplă cu oina, care, deși e gratificată fară încetare cu eticheta de ”sport național”, a cam dispărut de pe radar după 1989. Trecând dincolo de simpla informație anecdotică, scontam pe o ocazie de a investiga soarta unui element asumat ca parte din identitatea națională în perioada asta de tranziție. Însă am fost răsplătiți cu ceva mai mult, cu ceva general-uman. Am întâlnit în drumurile noastre prin sate și orașe uitate un anumit spirit sportiv, a cărui decopertare nu este lipsită de farmec și, în același timp, prin ricoșeu, revelatorie pentru individul de azi.

Harlau lupte 1

Intelectelor sofisticate ideea de spirit sportiv se poate să le stârnească o sfântă oroare, alimentată chiar de experiența critică din care se alimentează acea sofisticare. Într-un editorial publicat în 1945 și intitulat chiar ”Spiritul sportiv”, George Orwell lamenta realitatea puțin apetisantă pe care sintagma ajunsese să o denumească. Într-o inversare ideologică de sens, aidoma celor din neolimba lui ”1984”, ea ajunsese să refere la un soi de ”război fără împușcături”. Astfel, comentând turneul unei echipe de fotbal sovietice în Anglia, el constata că evenimentul nu era nici pe departe de natură să promoveze vreo valoare interumană, așa cum o pretinde irenismul de rigoare în astfel de situații, ci ura și naționalismul (ori, în registrul minor, campanilismul).

Oina - Braila 2

Însă, în mod vizibil, nu omul-masă e cel pe care l-am fotografiat. Interesul proiectului nostru îl găsim însă tocmai în faptul că jucătorul de oină se mișcă de regulă într-un orizont opus celui orwellian. Pentru a înțelege ce mai înseamnă spiritul sportiv, analiza sa trebuie întregită, inclusiv prin aducerea sa la zi. Aici, evoluțiile sportului din perioada postbelică au făcut din el ceva mai mult decât o formă de exprimare într-o formă socialmente acceptablă (și recuperabilă politic) a violenței tribale. Între timp, tehnicile orchestrării puterii au evoluat spre forme mai insidioase, puse în operă atât prin mecanisme simbolice, cât și printr-o nouă variere a mecanismelor economice de constrângere, având ca finalitate alienarea deplină a individului în impersonalul sistemului de producție. În ce ne privește, ne vedem proiectul, ajuns acum la jumătatea sa, ca o încercare de recuperare a unui anumit gen de autenticitate, atât în plan formal, prin sustragerea de la retorica dominantă, dar și ca subiect, prin punerea în imagine a unei umaniți cu posibilități nemutilate, pe care oamenii ce i-am întâlnit, șansa o face, încă o ilustrează.

Oina 1_2

Câtă vreme ne situăm pe tărâm formal, va trebui să facem referire la un soi de dietetică estetică, care alimentează individul cu producții prin care el este pus să se refocalizeze asupra unor non-probleme, pentru a evita dilemele reale dar amenințătoare pentru structurile de putere instaurate. Școala de la Frankfurt a știut să evidențieze deja aceste mecanisme. Un plus de înțelegere vine dacă vom încerca să le reperăm în spațiul românesc, unde un astfel de exercițiu nu are nici pe departe frecvența din alte spații culturale. Pentru că tema proiectului ne-a trimis mai ales în România satelor, resursele discursului dominant relevant sunt date de imageria remanentă național-comunistă asupra a ceea ce înseamnă ruralitatea, unde figurile iconice ale respectivului spațiu erau țăranii rupți de pe Columna lui Traian și alte stereotipuri menite să sublinieze o authtonicitate imutabilă. Ba chiar putem susține că tendința are o oarecare adâncime istorică, ceea ce o face destul de greu de extirpat. În deceniile șapte și opt ea avea aceeași funcție evazionistă, în condițiile penuriei organizate de regimul ceaușist, care avea nevoie de o lume secundă care să fie contrapusă dezolării generale. Însă nici în ceaușism imageria despre România profundă de tip ”Tezaur folcloric” nu era chiar nouă. Mai departe, suntem tributari unui anumit spirit sămănătorist, care încerca să oblojească narcisismul unei culturi naționale fără istorie, ce nu revoluționase în niciun fel cursul literaturii ori științei, plăsmuind mitul unui anumit spațiu rural, care încă bântuie mai orice exercițiu reflexiv de pe la noi. Acest sămănătorism remanent vine cu mesajul confortant că binele, adevărul și frumosul există, și că ne putem bucura de el în imediatitatea noastră, ba chiar ca grup suntem salvați în plan simbolic de un astfel de fond, încă existent.

Oina 3_5

Toate acestea sunt și ele resurse pentru un anumit tip de instrumentalizare în cadrul societății productivist-consumeristă. Nu avem decât să ne uităm la imageria cu temă sătească vehiculată în reclame, în discursul politic ori la reveriile cu care micul burghez se suie la început de weekend în automobil, pentru a identifica modul în care iluzia ajută și este ajutată de mecanismele creatoare de ordine socială. Desigur, ca un al treilea factor, dincolo de conjunctura istorică imediată și discursul fondator al unei culturi, aici intervin și uzurile canonice din punct de vedere social ale fotografiei documentare, acreditate de cele câteva publicații care mai publică materiale ce mai seamănă a fotoeseu – anume fotografia ca un mod de depeizare, evazionismul în alte spații geografice. În același registru trebuie plasată căutarea exotismului în alteritatea imediată a ruralului, unde corporatistul poate vedea și altceva decât repetiția deprimant-nevrotică propriei persoane normalizate, replicată în colegul din celălalt cubicul. E un fenomen care reproduce, în planul producției și consumului de imagini, folclorizarea care i se oferă vilegiaturistului pe post de tradiții autentice exotice, iluzia unei posibilități străine de totalitarismul presant al lumii la care e părtaș.

Oina 4_9

Oamenii noștrii nu poartă bundință și nici nu seamănă a daci. De altfel orice încercare de transformare a subiectului fotografic în obiect etnografic ni se pare un exercițiu de dezumanizare. Ne vedem demersul fotografic ca pe o întâlnire a unui om deplin cu un alt om deplin. Civilizația materială celor pe care îi fotografiem și manifestările sale ce pot fi înregistrate pe peliculă sunt tipologic esențialmente aceleași cu a tuturor oamenilor așezați între Lisabona și Istanbul, desigur cât permit condițiile economice, și asta poate uneori răzbate în fotografii. Ei trăiesc însă atunci când joacă oină în cu tot alt orizont interior, mai autentic, unde se derobează principalului efort al sistemului de normalizare capitalist, ce încearcă să integreze totul în mecanismele de producție, să supună orice valoare celei a utilității economice. Spre deosebire tipul antropologic al anului 2014, care își citește în metrou emailul pe telefon, în loc să profite de încă zece minute de viață personală, iar sportul e util pentru că te menține în formă, acești oameni care joacă oina își permit luxul de a fi umani, și de a trăi pe o altă dimenisiune decât cea economică, de a experimenta posibilitățile gratuite ale ludicului și agonicului.

Oina 4_17

Oina e un sport radical diferit de fotbal sau tenis, și nu numai pentru că se joacă altfel, chiar și decât baseball-ul, cu care are câteva asemănări superficiale. (Ca o paranteză, oina e un sport absolut captivant în care în orice moment se petrece câte ceva. Ca fotografi am fost de nenumărate ori captivați de ce se întâmpla pe teren, până la punctul în care uitam complet să ne facem pozele). E radical diferit pentru că el încă adăpostește ceea ce avem îndrăzneala să descriem, pace Orwell, drept spirit sportiv pur, o delectare dezlegată de orice încercare de recuperare în circuitele economice și politice, ce-și ajunge sieși. Spre deosebire de fotbal sau tenis, unde speranța recompensei materiale ori imageria strălucitoare vehiculată de media schimbă masiv dinamica interesului, introducând aspirații și motive ulterioare, oina încă mai adăpostește acel spirit agonic, care dacă e să dăm crezare lui Huizinga, e indisociabil și pe picior de egalitate cu restul configurațiilor culturale în economia umanului. Agonicul intră în constituția acelei figuri normative reprezentată de omul clasic al culturii occidentale și care nu s-a dezmințit, nici măcar în vremurile postmoderne. E o parte, fără de care umanitatea, cât o putem înțelege din condiționările ce ne afectează, nu poate ieși decât ciuntită. Numai prin participarea la fiecare dintre aceste componente ființa umană se realizează deplin. Însă acest conținut al umanismului e erodat prin eliminarea, pe rând, a câte unei dimensiuni, cu scopul final de a reduce totul la cea de factor de producție a omului. Jucătorul de oină nu poate aspira să devină milionar, star media ori să cutreiere lumea cu echipa. De regulă condițiile materiale sunt foarte modeste. Se pune foarte frecvent problema de a putea găsi câțiva lei pentru a putea transporta echipa la următorul meci sau la câte o competiție. De aceea probabil, de pildă, zonele în care se joacă oina sunt date de grupuri de localități învecinate pe o rază de câteva zeci de kilometri. Premiile sunt simbolice, în rarele ocazii când există, iar presa, fără surprize, preferă fotbalul. Sponsorii la fel, mizează pe alte sporturi care le oferă un mecanism la cheie pentru umflarea ”return on investment”-ului.

Oina 4_19

Dar acești oameni joacă oină, cu o pasiune intensă care face abstracție de lipsa banilor sau de terenurile în pantă (da, nu e doar o legendă electorală, iar unele par a data chiar dinainte de revoluție). Pasiunea pentru oină e o plăcere limpede a jocului, a prieteniei intense care se țese peste rivalitate, ori a satisfacției de a conserva o practică sportivă care tacit e înțeleasă și trăită ca un lucru extrem de valoros, și pe care o rețea de oameni încearcă să o cultive, întreținând competiții, învățând copii, ori fabricând în gospodărie material sportiv. Sunt trăiri care au fost evacuate din sporturile pe care le cunoaștem cu toții, dar care fac însăși valoarea sportului ca punct focal al acestor dimensiuni fără valoare economică.

Oina_Chiuiesti-solemn_01

Drumurile noastre prin țară nu au revelat un anumit tip etnografic. Au evidențiat un anumit tip uman, mai bogat, mai frumos. În acest moment dacă există un lucru admirabil în România el va fi găsit în acest arhipelag de mici insule, care se întâlnesc pentru a face lucruri care scapă reducției la economic, dar adăpostesc umanitatea, în deplinătatea și exuberanța sa. Desigur și în alte spații geografice oamenii se întâlnesc pentru trăi în afara logicii utilului. Însă acest mod de a salvgarda autenticitatea e instanțiat la noi de oină. Fotografiile noastre încearcă de o manieră autentică, eliberată de aprioricul retoricii vizuale standard despre România profundă, să pună în scenă acest fragment de umanitate autentică.

Oina-1_3_01

Nu stim cum va evolua fenomenul oina. Este posibil ca ea să fie recuperată de circuitul obișnuit de consum al sportului, care, prin mecanismele de sponsorizare-mediatizare-dezautentificare, prin logica alienării odată cu recuperarea lor în circuite productive, au transformat celelalte sporturi în spectacole triste, cu atleți sordizi și mize meschine, nelocuite de spirit sportiv, ci doar de tribalism și contrafacerea venală a spectacolului virtuții. Este posibil ca lucrurile să continue ca și acum, sub radar, nu se știe câtă vreme, într-o Românie unde ciclurile de dezintegrare și reagregare sociologică sunt accelerate de presiunea adaptării la atmosfera încă proaspătă a capitalismului, și unde erodarea oricărei forme de socialitate, bună sau rea, este grăbită. Nu suntem însă pesimiști. Este posibilă și găsirea unei juste măsuri în care oina, nu știm cum, să își sape o nișă durabilă într-o societate unde inutilitatea supremă a gestului agonic e în cel mai bun caz privită drept un teren nou, o oportunitate pentru realizarea de profit. Oricare ar fi deznodământul poveștii încercarea noastră de investigație vizuală ne-a oferit șansă să descoperim cel mai frumos sport, aflat încă în acea stare de puritate care de pildă a inspirat un baron de Coubertin. E o puritate care merită contemplată. Tot ce putem să facem prin fotografiile noastre e să spunem că aici există o umanitate deplină, într-un cotidian croit să ne-o răpească.

Oina-1_6_01 Oina-2_1_01 Oina-4_5_01 Oina-4_4_01 Oina-3_16_01 Oina-3_10_01 Voivodeni-oina-4_01 Voivodeni oina 2 TR-oina-4_01 TR-oina-1_01 Oina-TR-4_01 Oina-TR-1_01 Oina-Dragu-1_01 Oina-Curcani-4_01 Oina-Curcani-1_01 Oina---Braila-5_01 Oina---Braila-3_01 Oina---Braila-1_1_01 Oina-5_11_01 Oina-5_6_01 Oina-5_1_01 Oina-4_24_01 Oina-4_23_01 Oina-4_22_01 Oina-4_18_01 Oina-4_15_01 X-pan-Voivodeni-5_01 X-pan-Voivodeni-2_01 X-pan-Coruia-2_01 X-pan-Coruia-1_01 X-pan Voivodeni 4

Fotografii de Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi. Text de Bogdan Boghițoi.

Proiectul oina este un proiect fotografic al lui Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi. Început în primăvara lui 2014, el este planificat să dureze un an de zile. Pentru a vă menține la curent cu mersul său, puteți vizita http://oina-project.ro.