Tabăra Hippie, un paradis pierdut

1

Să-ţi povestesc despre un loc numit Refugiul Taylor, o utopie tropicală cu deschidere la ocean, lipsită de norme, politici sau facturi de achitat. Anti-instituţional, hainele erau suplimentare, orice decizie rezona cu instinctul. O fantezie hippie fără margini.

2

Tabăra Taylor ia fiinţă în primăvara anului 1969, cu 13 hipioţi în căutare de adăpost temporar din faţa zarvei produse în campusuri şi brutalităţii poliţiei. Zborşind din propriile locuinţe, se îndreaptă spre Kauai, în Hawaii, la acea dată o bucată de pământ foarte îndepărtată şi neatinsă, unde se afla singurul semafor de pe întreaga insulă.

3

„Eram foarte prinşi în mişcarea împotriva războiului, iar situaţia în Berkeley ieşea de sub control. Fie luam o armă în mână, fie plecam,” îşi aminteşte Sandra Schaub, una dintre membrele fondatoare ale taberei Taylor, alături de soţul ei, Victor. Astfel ne-am gândit să mergem în Europa, dar la a doua impresie, Fir-ar să fie, n-am fost niciodată în Hawaii; vom merge mai întâi acolo, mai târziu în Asia şi Europa. Nu aveam nicio idee privind ceea ce avea să urmeze.”

Săraci, fără un acoperiş deasupra capului şi dezinteresaţi de traiul conform unui standard, nu a durat până ce triburile de hipioţi dispar de la sine, iar copiii lor ajung în închisoare pe motiv de vagabondaj. Dar un personaj notoriu neobişnuit, de Hollywood, se va implica în acţiunea de emancipare. Este vorba de Howard Taylor, fratele lui Elizabeth Taylor, un locatar mai vechi al insulei, îi va scoate din închisoare şi le propune să trăiască pe insulă, fără chirie, într-una din cele mai minunate colţuri în care jungla nederanjată se deschide într-un golf de un albastru cristalin.

4

Aceste fotografii au fost realizate de unul dintre rezidenţii insulei, John Wehrheim. Relatări ale locatarilor refugiului Taylor pot fi citite ca extrase în albumul lui foto, denumit Taylor Camp.

5

Nu exista curent electric sau vreo facilitate, iar Howard era conştient de asta la data propunerii. Proscrişii societăţii încep prin a construi trei case mari din bambus, cu vedere spre plajă, fărâmiţând lemnul uscat şi alte resturi materiale recuperabile. Adepţii flower power experimentau pentru prima dată visul utopic de a trăi fără interdicţii sau manipulare.

6

9

10

11

Îşi duceau existenţa pe marginea limbii de pământ, ocazional din vânat, predominant din pescuit. Recrutează inclusiv un medic şi o moaşă. Copiii mergeau la şcoală şi chiar se bucură de un autobuz destinat elevilor de îndată ce unii locatari reuşesc să convingă şoferul să lărgească ruta înspre tabără. Gura satului se întinde din ce în ce mai mult, alţi hipioţi, surferi şi veterani din războiul vietnamez alăturându-se începerii unei noi vieţi înăuntrul comunităţii litorale neîngrădite de Guvern.

12

13

Toată chestia cu nudismul a venit de la sine fiind înconjuraţi de natură, locatarii însă neasociindu-se cu fudulirea sau etalarea. Un fost rezident al taberei, Rosey Rosenthal, astăzi crainic radio la ESPN şi consilier special al primarului Marii Insule, re-descrie atmosfera:

„Eram goi. Toată lumea crede că dezgolirea e ceva lasciv. Cu toţii sunt depăşiţi de prejudecata asta. Ooh, ooh, ooh, nu-i aşa? Când trăieşti zilnic deferit de haine şi vezi toate fetele astea dezbrăcate şi ele, îţi devin un fel de surori. Ne distram în fiecare zi. Iar când o fată nouă venea pe plajă purtând bikini, – Ce se întâmplă acolo? înţelegi… Şi dincolo de asta, oamenii cred că dacă eşti nudist, automat eşti hipiot. Personal, n-am auzit niciodată de vreo orgie, dar dacă ştiam, cu siguranţă eram acolo. Nu e ca şi cum mă intimidau astfel de lucruri. Şi oricum, nu aveau loc. E vorba despre cupluri. Relaţii. Probabil undeva, cândva, dar niciodată orgii sălbatice. Relaţiile erau asemenea celor din comunităţile clasei de mijloc.”

14

La apogeu, aproape 120 de suflete locuiau într-o comunitate de 7 acri întindere. Refugiaţii primeau străinii doritori de o pauză; o evadare.

„Nu aveam nevoie de televiziune, ştiam cu precizie ce se întâmplă”, relatează Sandra Schaub şi fostul locatar Suzanne Bobo Rollin. „Aveam veterani în tabără. Se întorceau şi erau de-a dreptul distruşi psihic. Îţi puteai da seama vizibil cine s-a jertfit pentru ţară şi cine nu. Tipii care n-au fost deloc în Vietnam ştiau să zâmbească, în vreme ce foştii soldaţi au trebuit să înveţe să zâmbească din nou.”

15

Marijuana şi drogurile psihotrope făceau cu siguranţă parte din experienţa de grup a multor refugiaţi. Surorile Teri şi Debbi Green, cunoscute drept Sin Sisters, astăzi ducând o viaţă normală în San Francisco, erau consumatoare obişnuite de LSD în tabăra Taylor. Îşi aduc aminte de o altă rezidentă care se droga de 300 ori mai mult acolo decât în altă parte. Astăzi, femeia lucrează ca procuror.

„Aveai nevoie de un echilibru mintal, o focalizare; nimeni nu alerga aiurea bătând din tamburi pe plajă la lumina lunii”, spune Teri. „A funcţionat la unii, desigur. Dar trebuie să începi să-ţi dezvolţi gândirea de unul singur şi să grăbeşti procesul luând LSD. Pentru mine – acidul era o cale, o trezire spirituală, folosită cu cap pentru un scop.”

16

În imagine, Teri şi Debbi Green

„Mai ştii tartele cu mango? De ziua mea aş fi luat o doză de LSD şi mergeam să mă scufund departe pe coasta Na Pali. Aniversarea mea e totuna cu sezonul fructului mango” explică Debbi. „Iar Teri mi-ar face prima prăjitură a sezonului. Mi-aş petrece ziua singură, doar eu şi tarta cu mango, lipsită de orice pudoare. Era o experienţă spirituală.”

17

Comunitatea hawaiiană locală a avut păreri împărţite în ce priveşte tabăra. Unii o acceptau, alţii erau mai puţin deschişi. În fiecare paradis apare, eventual, o latură mai întunecată.

Hawk Hamilton a adus o serie de copii pe insulă cu prima sa soţie, Suzanne Bobo Rollin, şi cea de-a doua parteneră care a sosit mai târziu, Cherry (înfăţişată anterior alăptând pe plajă).

„Refugiul Taylor era destul de inocent, dar exista un acel ceva destul de rigid. Trebuia să existe o bulă de protecţie. O numeam Capătul de drum, Vestul foarte sălbatic, căci lucruri de-a dreptul urâte aveau loc aici. Unii tipi intrau în tabără noaptea târziu când toată lumea dormea. Dintr-odată, în dreptul geamului meu aud un tip de-al locului strigând Frăţioare! şi puteam vedea ţeava dublă a puştii bătând înspre geam. Frăţică, ai nişte droguri… Prosteşte, m-am lăsat pe podea şi am apucat o pernă mare pe care am flancat-o în faţa mea ca şi cum ar fi fost de vreun ajutor din calea puştii, apoi am luat un pistol cu capse. În lumina aceea slabă, am ridicat pistolul cu capse ca şi cum ar fi o armă adevărată. Am un pistol, pleacă naibii de aici! şi îndată tipul a dispărut.”

18

„Aveam o colibă de diverse izuri unde se aciuau toţi băieţii răi. Unul din tipi se numea Roger Şmecherul, un altul Zâmbăreţul, într-o notă ironică. Ei erau băieţii cei răi. Au fost toleraţi multă vreme aici, dar într-un an sau doi au fost evacuaţi. Tabăra Taylor reunea tot felul de oameni, în general amabili.”

19

20

După 8 ani de convieţuire într-o oarece comunitate aşezată şi funcţională în absenţa unor reguli sau legiuitori, povestea refugiului Taylor ia sfârşit. Hawaiienii îşi pierd răbdarea în ce priveşte spiritul grupării hippie care popula cea mai frumoasă zonă a insulei. Odată cu industria turismului care exploda, tabăra devenise un ghimpe nedorit. Plângerile privind nuditatea, drogurile, sistemul sanitar şi chiar furtul devin din ce în ce mai vocale, până ce norocul hipioţilor dispare.

21

În 1977, statul achiziţionează proprietatea care odată îi revenise domnului Taylor şi rezidenţilor. Satul a fost obligat să revină Parcului statal Na Pali, locatarii fiind expulzaţi. Autorităţile au dat foc taberei pentru a fi siguri că nu se vor întoarce. În locul satului, astăzi se află un parc pentru maşinile turiştilor, cu câteva mese de picnic şi toalete publice.

22

Patru decenii mai târziu, rezidentul şi fostul camper pe insulă, John Wehrheim , scoate la iveală o serie de fotografii alb&negru unor producători de filme (precum Robert C. Stone şi Thomas Vendetti), arătând imagini din viaţa taberei. Mişcaţi de fotografii, se decid împreună să dea de cei odată stabiliţi acolo, de vecinii lor şi chiar de oficialii guvernului care s-a debarasat de ei. În 2010, au realizat un documentar al cărui trailer poate fi urmărit aici:

„Aş zice că aproape 97% din oameni convin că asta a fost cea mai frumoasă parte din viaţa lor”, spune co-producătorul Robert C. Stone. „Acel simţ al libertăţii, tinereţii, vitalităţii, al traiului în natură şi în comunitate a avut un impact major pentru generaţia tânără de atunci.”

„Dacă m-aş putea întoarce, aş face-o în secunda asta”, afirmă David Pearson, un surfer ajuns în tabăra Taylor în 1972, acum un profesor de şcoală generală de 67 ani ieşit la pensie din Marea Insulă. „Nu-mi pot imagina nimic mai pur şi mai frumos decât viaţa care am trăit-o acolo. A fost unica experienţă definitorie a vieţii mele.”

23

Sursă

Traducere de Cristian Marinescu.