Vlad Bodogan: Manifestul unui viitor arhitect (Self-interview cu selfie)

Dacă unii fac doar selfies, noi facem selfies + self-interviuri. Self-interview-ul este un exercițiu care ajută la dezvoltarea modului de lucru prin articulare verbală. Scopul este să îți pui întrebări pentru dezvoltarea ideilor, documentare și/sau reflecție. Acest interviu poate fi înțeles ca o unealtă care poate fi folosită în diferite momente într-un proces de lucru, pentru a executa/prezenta o lucrare, ca documentare sau o unealtă de reflecție după ce o lucrare este terminată. Odată publicat self- interview-ul este și un instrument pentru împărtășirea ideilor, lucrărilor, metodelor de lucru, strategiilor, etc. Pune-ți întrebări în scris și răspunde. Găsește o strategie de autoevaluare care ți se potrivește, fie ea subiectivă sau obiectivă.

1510412_714573938566517_1222086009_n

“Cum e acolo?”

“Cum e viața la «EI»?”

“Faci ceva la facultate?”

“Te întorci în România?”

O selecție a întrebărilor stereotipe născute de cele mai multe ori nu din curiozitate, ci dintr-o dorință superficială, subconștientă, de a oferi celuilalt impresia că ești interesat de viața lui. Prefer să le răspund celor mai mulți cu un: “E bine, îmi place. Tu ce mai faci?”. Mie însumi îmi răspund mai detaliat.

Sistemul academic românesc este unul depășit de vremuri, de vreme. Cel anglo-saxon se bazează mult pe cercetare si curiozitate intelectuală.

Prefer să nu fac o paralelă între sistemul universitar românesc și cel anglo-saxon. Nu am făcut parte din ambele, iar liceul ar fi de așteptat să nu se compare cu facultatea. Cel puțin nu sistemul pre-universitar românesc. Nu doresc să creez conflicte. Îmi expun latura ne-xenofobică. Surprinzător cât de mulți consideră xenofobia ca fiind patriotism. Exprim constatări.

Educația nu este bazată pe memorare, ci pe înțelegere, cunoaștere, curiozitate intelectuală. Numărul mic de examene îl ridică pe cel al proiectelor de cercetare, ceea ce îi oferă studentului posibilitatea de a alege direcția spre care își dorește să se îndrepte. Vrei să fii un sculptor, să arăți prin proiectele tale avansul tehnologic, să nu te intereseze funcționalitate clădirii si să ai aspirații de arhitect? Go Ghery, go Zaha! Vrei să creezi un design cu un impact pozitiv asupra societății și mediului, poți face si asta. Vrei să te bazezi pe cercetare, poți face si asta. Designer, fotograf, autor, artist, sculptor, proiectant, organizator, poți face si asta. Ești pus să alegi, iar prin asta ajungi să te cunoști. Cercetezi, analizezi, iei decizii. În România lucrul ăsta este reprimat. Nu cred că m-aș fi adaptat în nici o facultate de arhitectură din România.

“If the goal of the educational process in architecture is the development of individuals capable of acting independently and responsibly as professionals to positively affect other’s lives, then it seems clear that rigid authoritarian settings will be of little help, and in fact will delay a process which is both necessary and inevitable. Perpetuating child-parent relationships is unproductive – even counter-productive… While auth- oratitive criticism might be effective in forcing the student ‘ahead’. Continuing dependency upon an authority delays the time when the student can and must resolve relationships with all the kinds of critics in and around him.”

(Wayne Attoe, 1978)

Suntem crescuți să devenim paranoici, cu frică de necunoscut și să respingem noul. Este schimbarea o noțiune prost înțeleasă de românul cu suflet etnic?

Poate singurul lucru care nu îți este permis, și nici nu ar trebui, este să rămâi neschimbat. Schimbarea trebuie văzută ca o evoluție, iar societatea trebuie obișnuita cu ea, altfel tot ceea ce facem este să trăim bazându-ne pe un set de valori și principii neadaptate societății contemporane. Poate că nici asta nu e așa de rău. Dar, mai devreme sau mai târziu faci rău și celor din jurul tău prin impunerea de opinii și repere. Dacă nu crezi în progres, nici copilul tău nu va progresa, nici societatea în care trăiești. Da știu, Guattari cu revoluția  lui moleculară.

Știință, artă sau ambele? Artă creată prin știință.

Ceea ce am învățat în mai puțin de un an de studii este că nu există o definiție clară a arhitecturii. Observăm diferite abordări, iar catalogarea lor ca fiind corecte sau greșite pote fi făcută doar prin raportare la propriul manifest, ceea ce nu oferă un raspuns, ci doar o părere.

Aș putea scrie despre arhitectură pagini întregi însă într-un mod haotic. Prefer să adopt modelul lui Mondrian și să imi explic crezul într-un mod relativ ordonat, liniar și succint.

Analizând retrospectiv curentele culturale, se observă un tipar. Noul vine împotriva problemelor cauzate de vechi. Este nevoie de o arhitectură informată și prezentă.

“Not yesterday, not tomorrow, only today can be given form”

(Ludwig Mies van der Rohe, 1923)

Începutul secolului al XX-lea a fost caracterizat de un egalitarism exacerbat. În arhitectură s-a manifestat printr-o industrializare excesivă, utilizare pe scară tot mai largă a ventilației și încălzirii artificiale, utilizarea siturilor virgine din afara orașelor datorită folosirii pe scară tot mai largă a automobilelor (siturile periferice permiteau crearea unei arhitecturi insensibile fată de socialul zonei, favorizând flexibilitatea).

O direcție greșită pentru contextul social prezent, însă o soluție pentru cel al perioadei inter/post-belice.

Înainte de criza petrolieră din 1973, se considera că resursele sunt inepuizabile. Astfel, atenția nu era îndreptată spre poluare, schimbări climatice si diminuarea zăcămintelor de gaze și petrol. După acest moment se produce o conștientizare, iar treptat apare o noua direcție arhitecturală, bazată pe un set de principii sustenabile.

În prezent, clădirile consumă mai mult de 50% din totalul de energie produs. Așadar, este clar că trebuie creată o arhitectură sensibilă la problemele de mediu. În același timp, importanța comfortului rămâne aceeași, deci nu renunțarea la comfort este soluția, ci crearea unuia natural.

Arhitectura este o știință socială și creează mai mult decât un adăpost. Fiecare spațiu trebuie gândit pentru a oferi randament maxim. Flexibilitatea secolului al XX-lea nu își are rostul într-un prezent care nu o cere.

Opera lui Magritte “Ceci n‘est pas une pipe” m-a făcut să realizez că orice acțiune are un anumit efect asupra psihicului. Astfel, pentru tot ceea ce facem există un context favorabil și unul perturbător.

Consider că acest principiu trebuie utilizat și în arhitectură. Fiecare spațiu are propria psihologie și propriul efect asupra stării utilizatorului. Un spațiu poate atrage și favoriza desfășurarea acțiunii alocate, iar în același timp poate evita factori care ar împiedica-o. Orientarea, cantitatea de lumină, temperatura, nivelul de expunere către public, acustica, precum si alți factori, pot influența funcția spațiului.

“The House is one of the greatest powers of integration of the thoughts, memories and dreams of mankind.”

(Gaston Bachelard, 1958)

Identitatea culturală, analizată ca fiind un sentiment de apartenentă și înrădăcinare, este baza umanității. Totuși, abordarea principiilor tradiționale nu vor favoriza evoluția.

Secolul al XXI-lea este caracterizat de multiculturalism, schimbări rapide în gusturi si preferințe, globalizare si consumerism – efect al post-Fordismului. Consider că arhitectura trebuie să răspundă nevoii psihologice de apartenență. Nu fac referire la un tradiționalism expirat și nici nu am un suflet etnic. Dimpotrivă, conceptul de identitate și localism la care fac referire este unul ancorat în contemporaneitate și trăit de fiecare dintre noi.

Sunt de părere că raportarea și respectarea unor norme si principii care nu mai răspund prezentului social, reprezină un act de lașitate, caracteristic complacerii într-o nostalgie nefondată. O arhitectură de calitate trebuie să ia in considerare istoria sitului, să o compare cu statusul actual și să creeze un concept, care să le integreze pe ambele.

Așadar, o arhitectură hibrid, care este atât locală – adresându-se nevoii de identitate a societății – cât și modernă – adresându-se unei comunități multiculturale. Vitruvius spune în “De Architectura” că nu talentul meșteșugarului, ci impactul asupra societății denotă calitatea lucrării artistului.

Schimbarea este posibilă doar dacă există oameni dispuși să gândească diferit. Aceștia vor fi priviți inițial cu suspiciune, iar apoi vor fi luați drept modele.

Arhitectura ca artă, are un impact puternic asupra mediului și societății, din simplul motiv că reprezintă o soluție fizică si palpabilă împotriva problemelor actuale. Din punct de vedere social, vorbim despre consumerism și globalizare, iar din punct de vedere ecologic despre poluare și insensibilitate față de mediu.

Adaptarea la o problemă nu reprezintă o soluție, ci amânarea soluției. Este timpul să aibă loc o conștientizare, urmată de  aderarea la o filosofie activistă, care nu va mai lucra cu efectele consumerismului și poluării, ci le va înlătura.

Este nevoie de un activism arhitectural, de o arhitectură adaptată prezentului, care lucrează atât cu oameni, cât și cu natura, însă pentru oameni. Și pentru natură. O arhitectură cu identitate, adaptată unui local contemporan, o arhitecură care se adresează nevoilor sociale și căreia nu îi este frică să producă schimbare.

Vlad Bodogan are 19 ani, s-a născut la Botoșani și este student la University of Sheffield, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Arhitectură. University of Sheffield se afă în top 100 în lume și printre primele 7 în Marea Britanie.

Articol apărut pentru prima dată în ediția print a gazetei Reforma.